Fetică aka valeriană

Etichete

fetică, mache, salata-mielului, salată-de-câmp, valeriană

FETÍCĂ s.f. Valerianella locusta*. Plantă anuală de mici dimensiuni cu flori micuțe alb-albăstrui aparținând familiei Valerianaceae. Frunzele, ovale, de culoare verde închis, cresc în rozetă până la 30 cm. Au o textură moale și sunt comestibile – cu un gust caracteristic de miez de nucă nouă.

Fetica crește în flora spontană în toate zonele cu climat temperat, din Europa până în Asia de Vest, Caucaz și Africa de Nord, fiind cunoscută mediului rural din vremuri ancestrale. În România, la țară, era numită și salata-mielului sau salată-de-câmp. Fetică este o forma populară a diminutivului lui fată, similar lui fătucă sau fetiță – paralela fiind făcută probabil din cauza aspectului delicat al plantei.

La un moment dat, în orașe, consumul de fetică a fost ăriidat uit. Astăzi, termenul italian valeriană a ajuns să îl înlocuiască pe cel vechi românesc odată cu ‘redescoperirea’ plantei prin intermediul hypermarketurilor, care au transplantat aici obiceiuri și produse ‘occidentale’.

În Europa vestică, fetica a fost vândută în piețe ca plantă de consum de pe la sfârșitul secolului XVII, după ce Jean-Baptiste de La Quintinie, grădinarul oficial la curtea lui Ludovic al XIV-lea, a introdus-o în meniul regal, propulsând-o pe drumul spre faima pe care a atins-o în epoca modernă. În varianta cultivată, astăzi, se poate întâlni pe toate continentele, fiind una dintre cel mai comercializate salate de consum.

Pentru că are tendița de-a crește și a dezvolta semințe foarte repede la temperaturi calde, este cultivată mai ales ca salată de toamnă și iarnă. Rezistă bine în medii semiaride fără să fie pretențioasă la apă. Frunzele de fetică conțin de 3 ori mai multă vitamina C decât salată, pe lângă caroten, vitamina E, B6 și B9 și omega 3. Sunt mai bune când frunzele sunt tinere, înainte ca planta să înflorească. Au un gust plin și satisfăcător și sunt delicioase în salate mixte, sau în cele în care sunt ingredientul principal. Merg minunat ca garnitură simplă lângă legume pregătite la cuptor, sau cărnuri marinate.

În spațiul german, fetica era numită rapunzel și se speculează că de la această plantă Frații Grimm și-au denumit personajul de poveste.

Numită comercial valeriană din cauza numelui împrumutat din italiană, fetica nu este același lucru cu ‘adevărata’ valeriană, Valeriana Officinalis, planta medicinală cu efecte calmante mai degrabă cunoscută sub acest nume.

*În unele cărți sau articole ce folosesc ca referință publicații mai vechi de 1973 mai este numită Valerianella olitoria.

Anunțuri

Untișorul

Etichete

calce-mică, grâușor, salată-de-câmp, scânteiuță, scânteiuță-galbenă, scorbutăriță, sălățea, sălăgea, untișor, untul-vacii

UNTIȘÓRUL (Ficaria verna, mai vechi Ranunculus ficaria). Plantă de dimensiuni mici, cu flori ca niște rozete galben-aurii și cu frunze cărnoase și lucioase, aflate la capătul unei tulpinițe lungi. Înflorește de la sfârșitul lui februarie până la începutul verii. Aria sa de creștere se întinde din Europa până în stepele vestice ale Asiei, fiind introdusă relativ recent și în America de Nord.

Cum îl recunoaștem?

Este una dintre primele flori primăvăratice – apare prin păduri, lunci, câmpuri și grădini, aproape înainte ca iarna să se sfârșească. Preferă zone umbroase și sol umed, fiind una dintre puținele plante care prosperă la umbra copacilor, unde formează un covor des de plăntuțe. Florile se închid noaptea sau înainte de ploaie, când cerul se întunecă, și se redeschid la apariție soarelui. Petalele exterioare sunt verzi, astfel că floarea închisă este camuflată în mijlocul frunzelor.

Frunzele și florile sunt comestibile crude doar când planta este tânără, prin martie și aprilie. Planta matură dezvoltă o toxină numită protoanemonină, evitată de animale, care însă prin procesul uscării la soare sau prin gătit la cald se transformă în anemonină, o enzimă cu proprietăți antispasmodice și analgezice. Pe măsură ce primăvara avansează spre vară, florile pălesc și frunzele se usucă. Rămâne rădăcina compusă din tuberculi mici care se separă între ei și din care anul următor vor ieși noi plante.

Îl cunoșteau romanii, în ale căror scrieri apare repetat și, cu siguranță, era familiar populațiilor din spațiul carpatin-pontic, încă din neolitic, pentru că este răspândit în toată țara.

Etimologie

La noi, în funcție de regiuni, îi se mai spune și grâușor, sălățea, sălăgea, calce-mică, salată-de-câmp, scânteiuță-galbenă, scorbutăriță, scânteiuță sau untul-vacii. Numele său cel mai cunoscut trebuie să vină de la gustul uleios, persistent după consum.

Ce conține?

Untișorul conține vitamina C, E, calciu, potasiu și fibre alimentare care ajută la reducerea nivelului colesterolului și îmbunătățește circulația. Acidul folic este bun pentru menținerea sănătății creierului. Popular, din timpuri străvechi, se spune că zeama obținută prin fierberea untișorului este un tratament excelent împotriva hemoroizilor. O altă metodă era de-a zdrobi frunzele în mojar și a le amesteca cu untură. Se obținea astfel un fel de unguent rustic – vă las să vă imaginați restul.

Untișorul se găsește primăvara în piețe, vândut de țărani în buchețele mici legate cu sfoară, alături de leurdă, cu care, în mod tradițional, este amestecat în salate rustice proaspete. Untișorul este salata tradițională în săptămâna Paștelui tocmai pentru efectul tonic digestiv și detoxifiant, care permite organismului, obișnuit cu postul, să metabolizeze mâncarea bogată de sărbători. Planta are un gust ierbos intens, dar tocmai acest lucru o face deosebită de salatele crescute în sere, cu gust sec de apă și pline de pesticide.

Știu ei ce știu acești țărani.