Măceșul

Etichete

cacadâr, măcieș, rug, rujă, răsură, trandafir-câinesc, trandafir-sălbatic

MĂCÉȘ s.m. Rosa canina. Arbust din familia Rosaceae, ce poate crește și până la 5 m, uneori mai mult când se cațără în coroanelor altor copaci. Are numeroase tulpini spinoase, cu spinii curbați, mici și ascuțiți, ce ajută planta la cățărat, dar care au și rol defensiv. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe cu margini zimțate, florile au 5 petale roz, uneori mai închis, alteori spre alb, sunt hermafrodite și dezvoltă toamna, la maturitate, fructe micuțe, roșu-portocaliu, cu pulpa subțire și un interior format din semințe și perișori.

Planta este originară de pe o arie largă care acoperea toată Europa, vestul Asiei și nord-vestul Africii, dar în prezent este aclimatizată pe toate continentele cu climă cald-temperată, iar în zone ca America de Nord și Noua Zeelandă este considerată specie invazivă. La noi crește în flora spontană din toată țara, adaptânduse bine la toate tipurile de sol, de la cele nisipoase, la cele nămârloase și crește la fel de bine în soare sau la umbră.

Numele de măceș a fost analizat de mai mulți lingviști de-a lungul ultimului secol, însă până acum nu s-a găsit nici etimologie satisfăcătoare. Este posibil ca acest cuvânt să fie unul foarte vechi, de aceea nu există nici un corespondent în limbile vecine. Regional planta are și alte nume: cacadâr sau căcădăr în Transilvania, rujă, rug, răsură, trandafir-câinesc sau trandafir-sălbatic.

Măceșul este o plantă medicinală bine cunoscută la noi. Este recomandat de medicina alternativă pentru tratamentul răcelilor, gripei, infecțiilor, diareei și gastritei. Siropul era bun și ca remediu pentru ameliorarea tusei, iar semințele erau folosite ca viermicid. Măceșele tratau scorbutul și, în prezent, sunt analizate pentru proprietățilr lor anticancerigene. Dar puțini am încercat măceșele și altfel. Ele pot fi consumate ca ingredient în preparate culinare dulci sau sărate și au fost folosite astfel din timpuri imemoriale.

Părțile comestibile ale măceșului sunt:

Fructele sunt faimoase pentru conținutul ridicat de vitamina C și antioxidanți. Măceșele se pot consuma crude (cu atenție din cauză perișorilor interiori ce pot cauza iritații) sau se prepară sub formă de gem, pastă, marmeladă, jeleu, sirop, lichior, vin, sosuri pentru carne și chiar supe. Măceșele peste care a căzut bruma se înmoaie și chiar se îndulcesc, de aceea se culeg cu precădere la sfârșitul toamnei. Pot fi adăugate la plăcinte, în păine și, în loc de legume, la carnea tocată.

În Slovenia este foarte populară Cockta, un suc tonic obținut din măceșe și alte extracte de ierburi, realizat în anii 50 în laboratoarele statului pentru a concura cu băuturile gazoase importate.

În Suedie este bine cunoscută Nyponsoppa, un fel de supă dulce, sau compot gros, care se consumă ca desert cald, în special iarna, sau când o persoană se simte rău de la răceală.

Petalele se pot adăuga la salate, sandvișuri sau în mâncare, sau pot fi preparate sub forma unei infuzii. Din petale se mai face dulceață, asemeni dulcețurilor de trandafir sau sirop.

Semințele sunt bogate în vitamina E și pe vremuri se măcinau, obținându-se o uruială care se adăuga la aluaturi sau la mâncare. Și în acest caz perișorii trebuiesc îndepărtați cu atenție.

Frunzele de măceș pot înlocui ceaiul verde și chiar cafeaua, iar infuzia din aceste frunze este considerată un energizant natural – acesta nu este același lucru cu ceaiul acrișor pe care îl cunoașteți, obținut din fructe.

În timpurile Evului Mediu, trandafirii erau desenați stilizat sub forma florilor de măceș. Iar acesta a devenit un simbol heraldic menținut până în ziua de astăzi.

Marmeladă de măceșe.

Jeleu (peltea) de măceșe.

Pastă de măceșe.

Suc de măceșe.

Sos de măceșe pentru carne și vânat.

Sirop de măceșe.

Anunțuri

Nalba

Etichete

cașu-popii, nalba-comună, nalba-de-cultură, nalba-de-pădure, nalbă-albă, nalbă-bună, nalbă-de-câmp, nalbă-de-grădină, nalbă-de-luncă, nalbă-mare, nalbă-mică, nalbă-rotundă, rujalină, rujă

NALBA. Plante erbacee din genul Malva, familia Malvaceae. În România există mai multe specii purtând acest nume. Se întâlnesc în flora spontană, pe o arie largă, în Europa, Asia, Orient și nordul Africii. De aici au fost naturalizate în epoca modernă și pe alte continente.

Cuvântul nalbă vine din malva, numele latin al plantei.

Nalba-de-pădure. Malva sylvestris. Cunoscută și ca nalba-comună, nalba-de-cultură. Plantă erbacee perenă din flora spontană ce poate crește până la 1 m (în cazuri excepționale chiar 2 m), cu perișori aspri sau deloc, cu frunze rotunde, ușor lobate, verde-închis, cu flori în diferite culori (mai ales violet-deschis) și fructe ca niște turtițe micuțe, ce conțin semințele.

Nalba-mare. Althaea officinalis. Cunoscută și ca nalbă-albă, nalbă-bună, nalbă-de-câmp, nalbă-de-luncă, rujă.  Plantă erbacee bienală, cu tulpină dreaptă, ramificată și acoperită cu peri, înaltă de până la 1 m, cu flori mari roz-violet, frunze lung-pețiolate, verzi-albicioase și catifelate datorită perilor foarte deși. În flora spontană se întâlnește în zonele de câmpie. Înflorește din iulie și până în septembrie.

Nalba-rotundă. Malva rotundifolia sau pusilla. Plantă erbacee bienală ce crește doar până la 50 cm, cu 5 petale roz, uneori albe cu vinișoare violet, frunze rotunde, ușor palmate. Se întâlnește în zonele de câmpie și deal, pe terenuri virane, pășuri, la marginea drumurilor, unde preferă soluri fertile și locuri însorite.

Nalba-mică. Malva neglecta. Numită și cașu-popii. Deseori confundată cu nalba-rotundă. Crește până la 60 de cm și are frunze lobate cu marginile zimțate.

Nalba-de-grădină. Althaea rosea. Numită și rujalină. Plantă erbacee bienală, importată din China pe la sfârșitul secolului XV. 

Toate aceste nalbe au fost apreciate ca plante ornamentale pentru florile mari, intense, dar au fost folosite de-a lungul istoriei europene și ca plante medicinale – datorită conținutului bogat în mucilagii vegetale, emolienți naturali cu acțiune de calmare a mucoaselor inflamate. Ingredientele active se găsesc în frunze și în flori și au o mulțime de aplicații în fitoterapie. Se folosesc ca expectorant, calmant al tractului digestiv și a căilor urinare, hidratant și laxativ.

Aceste calități le-au făcut pe vremuri căutate și în bucătărie. Frunzele și florile tinere au un un gust plăcut și se puneau în salate sau în mâncare. Din frunzele de nalbă se mai face și astăzi în unele părți ale lumii un soi de sărmăluțe, sau chiar și chifteluțe vegetariene. În orient, în special în Maroc sau Israel, sunt consumate în rețete alături de orez, în salate calde, sau pur și simplu călite în unt drept garnitură.

Planta proaspătă (frunze și flori) poate fi pusă la macerat în ulei, vin sau oțet. Acestea capătă un gust intens aromat și proprietăți terapeutice. Semințele sunt de asemenea comestibile și conțin 20% proteine și 15% grăsimi vegetale, ceea ce le face foarte nutritive.

În schimb, în țările occidentale, partea cea mai populară a nalbelor este rădăcina. Din ea erau obținute acele ciudate și amuzante marshmallows pe care le-am tot văzut în filme, un desert foarte iubit. Astăzi marshmallows din comerț nu mai conțin deloc rădăcină de nalbă, fiind făcute din zăhăr și sirop de porumb, însă pe internet pot fi găsite rețetele originale de făcut în casă.

Rădăcinile de nalbă erau folosite în timpurile vechi în loc de periuță de dinți.

Deși nici o parte a nalbelor nu este toxică, totuși aceste specii de plante au tendința de-a acumula nitrații din sol, de aceea sunt de preferat plantele care cresc în soluri mai sărace în nitrați (în general nitrații se acumulează în solurile supuse culturilor intensive, în urma fertilizărilor masive de ordin industrial).

O altă utilizare domestică a nalbelor era obținerea unor vopsele naturale pentru țesături: crem, galben și verde.