Florile de salcâm

Etichete

acaț, black-locust, băgrin, dafin, drog, gledicie, mălin, robinia, rug, salcâm, salcâmp, salcân

SALCÂM (Robinia pseudoacacia) este un arbore din genul Robinia, familia Fabaceae, originar din zona de sud-est a continentului nord-american. A fost introdus pentru prima dată în Europa după 1600. De atunci salcâmul a fost aclimatizat ușor pe toate continentele cu climă temperată, fiind considerat specie invazivă în multe areale, chiar și la noi în țară: Inclusiv în America de Nord, în afara arealului primar, el reprezintă o amenințare serioasă asupra vegetației native din preeriile uscate și nisipoase. După Arsene (2003), în rezervația Lunca Pogănișului înlocuirea stejarului și frasinului cu salcâm a dus la dispariția aproape completă a speciei Fritillaria meleagris. Acumularea azotului în sol datorită nodozităților radiculare ale salcâmului poate cauza probleme serioase în conservarea vegetației native, prin stimularea speciilor nitrofile. De asemenea, prin transpirația foarte intensă, salcâmul secătuiește solul de apă, diminuând disponibilul de apă pentru alte plante [Bartha et al. 2008]. Totuși, dupa Atanasiu și Negrean (2007), în România nu se poate vorbi de un impact negativ însemnat. Este însă o plantă care trebuie atent monitorizată și eliminată din preajma ariilor protejate sau a ecosistemelor valoroase pentru a evita eventualele consecințe negative. Spre exemplu, în defileul Jiului, pe suprafețele afectate de incendii, are loc instalarea rapidă a salcâmului, în detrimentul mesteacănului și a altor specii importante din structura pădurilor caracteristice acestei zone. Din observațiile noastre, la Hanu Conachi (jud. Galați), salcâmul, plantat aici la începutul secolului trecut pentru stabilizarea nisipurilor continentale de origine eoliană și fluviatilă din regiune [Chiriță, 1937], a invadat aproape complet teritoriul rezervației periclitând speciile de plante psamofile adăpostite de dune, unice în Moldova. (Sirbu C., Oprea A., Plante adventive în flora României, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași 2011)

Cum îl recunoaștem

Salcâmul crește spontan pe aproape orice tip de teren. Rezistă foarte bine la ger, iubește lumina, suportă seceta, preferă solurile permeabile, ușoare, fertile și se adaptează mai greu la soluri calcaroase. Fixează nitrogenul în sol, datorită bacteriilor din rădăcini, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de germinare. Are frunze penate, compuse dintr-un număr de la 9 la 19 frunzulițe și flori albe sau rozalii, adunate în ciorchine, puternic și plăcut mirositoare. Înflorește primăvara târziu în mai-iunie. Fructele sale sunt păstăi aplatizate, brun roșcate, de mici dimensiuni.

Trăiește în jur de 100 de ani și dezvoltă un tip de lemn de esență tare, greu, dur și deosebit de rezistent la umezeală.

Etimologie

Noi îl cunoaștem drept salcâm, după salkim, un cuvânt de origine turcă care se poate traduce prin buchet sau chiorchine și care se regăsește atât în greacă (σαλϰίμι) cât și în bulgară (салкъм). Dicționarul lui Scriban din 1939 menționează și alte denumiri populare, despre care astăzi nu știu cât mai sunt folosite: salcấmp (Muntenia), salcîn (Moldova de nord), băgrin, dafin, drog, mălin, rug și gledicie. Un alt dicționar ceva mai vechi, din 1929, publicat de Șăineanu, pomenește și numele acaț.

În afara granițelor țării noastre, salcâmul este cunoscut drept robinia sau black locust. Primul termen se regăsește și în denumirea botanică a speciei și i-a fost atribuit de Carl Linnaeus în cinstea lui Jean Robin și Vespasien Robin, tată și fiu, ambii botaniști și grădinari regali la curtea Franței în timpul domniei lui Henric al IV-lea și primii care au plantat și îngrijit un salcâm pe continentul european.

Denumirea englezească black locust se spune că i-a fost atribuită pe continentul american de către misionarii iezuiți care și-au imaginat că acesta era copacul care l-a ținut în viață pe Ioan Botezătorul în deșert. Astăzi știm că specia nu exista pe atunci în lumea veche, iar copacul menționat în Noul Testament este identificat în prezent cu roșcovul (Ceratonia siliqua).

Utilizările salcâmului în România

Primele culturi forestiere în România s-au realizat în anul 1852, la Băilești, județul Dolj. Ulterior a fost plantat pe suprafețe tot mai mari, pentru fixarea nisipurilor mișcătoare, în special în Oltenia, Valea lui Mihai (județul Bihor), dar și în alte regiuni ale țării. Pentru că este o plantă nepretențioasă, s-a adaptat ușor la clima României și s-a extins spontan pe suprafețe tot mai mari, fiind, în prezent, întâlnit în aproape toată țara.

Deși nu are o istorie veche și în ciuda faimei negative de invadator, salcâmul reprezintă, în prezent, principala specie forestieră meliferă de la noi.

Florile de salcâm se pot consuma prospete sau gătite. Și tot ele se utilizează ca aromatizant în industria parfumurilor, iar în medicina populară au fost folosite drept calmant al tusei.

Una dintre rețetele clasice, poate cea mai întâlnită, sunt florile de salcâm în aluat, dar ele pot fi adăugate la prăjituri sau în salate în egală măsură. Încercați o felie de pâine cu miere peste care presărați flori de salcâm. O să vi se pară delicioasă.

Iată și o rețetă de salcâm-beignet:

Pentru aproximativ 20-25 de frigănele (în funcție de mărime)

250 g sau 1 cană faină
2 ouă
200 ml sau 3/4 cană lapte
150 m sau 2/3 cană bere
50 g sau 1/4 ceașca zahăr granulat sau melasă
1 păstaie vanilie
1 lingură de rom
1/2 linguriță sare neiodată
2-3 căni ulei vegetal
zahar pudră (opțional)

Dacă simțiți că aveți nevoie să clătiți florile, asigurați-vă că le uscați bine înainte de prăjire. Numai florile și puțin din tulpină sunt comestibile – asigurați-vă că aruncați restul!

Amestecați toate ingredientele (cu excepția florilor), într-un castron mare, până când veți obține un aluat neted. Acoperiti și lăsați să se odihnească 30 de minute până la o oră.

Încălziți uleiul într-o tigaie adâncă. Pentru a testa dacă uleiul este gata, picurați un pic de aluat. În cazul în care sfârâie și se aurește  în câteva secunde, e gata. Scufundați florile în aluat, scurgeși-le ușor și prăjiți-le în loturi (aproximativ 3 pe lot), până devin aurii, aproximativ 2-3 minute pe fiecare parte. Scoatețile cu spumiera sau un clește de metal și lăsați-le la scurs pe un prosop de hârtie. Opțional se pot pudra cu zahăr praf, dar, în general, eu evit zahărul, așa că nu recomand această etapă.

Flori de salcâm prăjite în aluat.Salată de orez sălbatic cu flori de salcâm.

Scoarța salcâmului conține robină, o fitotoxină și de aceea trebuie utilizată cu multă atenție. Dar tot în medicina tradițională a fost folosită pentru reglearea hiperacidității, în tratarea ulcerului gastric și duodenal și ca purgativ.

Lemnul său este utilizat drept materie primă pentru lucrări în aer liber, supuse intemperiilor: stâlpi de gard, lemn de mină, traverse de cale ferată, doage de butoaie, cozi de unelte, cherestea, parchet, lemn pentru bărci.

Reclame

Măceșul

Etichete

cacadâr, măcieș, rug, rujă, răsură, trandafir-câinesc, trandafir-sălbatic

MĂCÉȘ s.m. Rosa canina. Arbust din familia Rosaceae, ce poate crește și până la 5 m, uneori mai mult când se cațără în coroanelor altor copaci. Are numeroase tulpini spinoase, cu spinii curbați, mici și ascuțiți, ce ajută planta la cățărat, dar care au și rol defensiv. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzulițe cu margini zimțate, florile au 5 petale roz, uneori mai închis, alteori spre alb, sunt hermafrodite și dezvoltă toamna, la maturitate, fructe micuțe, roșu-portocaliu, cu pulpa subțire și un interior format din semințe și perișori.

Planta este originară de pe o arie largă care acoperea toată Europa, vestul Asiei și nord-vestul Africii, dar în prezent este aclimatizată pe toate continentele cu climă cald-temperată, iar în zone ca America de Nord și Noua Zeelandă este considerată specie invazivă. La noi crește în flora spontană din toată țara, adaptânduse bine la toate tipurile de sol, de la cele nisipoase, la cele nămârloase și crește la fel de bine în soare sau la umbră.

Numele de măceș a fost analizat de mai mulți lingviști de-a lungul ultimului secol, însă până acum nu s-a găsit nici etimologie satisfăcătoare. Este posibil ca acest cuvânt să fie unul foarte vechi, de aceea nu există nici un corespondent în limbile vecine. Regional planta are și alte nume: cacadâr sau căcădăr în Transilvania, rujă, rug, răsură, trandafir-câinesc sau trandafir-sălbatic.

Măceșul este o plantă medicinală bine cunoscută la noi. Este recomandat de medicina alternativă pentru tratamentul răcelilor, gripei, infecțiilor, diareei și gastritei. Siropul era bun și ca remediu pentru ameliorarea tusei, iar semințele erau folosite ca viermicid. Măceșele tratau scorbutul și, în prezent, sunt analizate pentru proprietățilr lor anticancerigene. Dar puțini am încercat măceșele și altfel. Ele pot fi consumate ca ingredient în preparate culinare dulci sau sărate și au fost folosite astfel din timpuri imemoriale.

Părțile comestibile ale măceșului sunt:

Fructele sunt faimoase pentru conținutul ridicat de vitamina C și antioxidanți. Măceșele se pot consuma crude (cu atenție din cauză perișorilor interiori ce pot cauza iritații) sau se prepară sub formă de gem, pastă, marmeladă, jeleu, sirop, lichior, vin, sosuri pentru carne și chiar supe. Măceșele peste care a căzut bruma se înmoaie și chiar se îndulcesc, de aceea se culeg cu precădere la sfârșitul toamnei. Pot fi adăugate la plăcinte, în păine și, în loc de legume, la carnea tocată.

În Slovenia este foarte populară Cockta, un suc tonic obținut din măceșe și alte extracte de ierburi, realizat în anii 50 în laboratoarele statului pentru a concura cu băuturile gazoase importate.

În Suedie este bine cunoscută Nyponsoppa, un fel de supă dulce, sau compot gros, care se consumă ca desert cald, în special iarna, sau când o persoană se simte rău de la răceală.

Petalele se pot adăuga la salate, sandvișuri sau în mâncare, sau pot fi preparate sub forma unei infuzii. Din petale se mai face dulceață, asemeni dulcețurilor de trandafir sau sirop.

Semințele sunt bogate în vitamina E și pe vremuri se măcinau, obținându-se o uruială care se adăuga la aluaturi sau la mâncare. Și în acest caz perișorii trebuiesc îndepărtați cu atenție.

Frunzele de măceș pot înlocui ceaiul verde și chiar cafeaua, iar infuzia din aceste frunze este considerată un energizant natural – acesta nu este același lucru cu ceaiul acrișor pe care îl cunoașteți, obținut din fructe.

În timpurile Evului Mediu, trandafirii erau desenați stilizat sub forma florilor de măceș. Iar acesta a devenit un simbol heraldic menținut până în ziua de astăzi.

Marmeladă de măceșe.

Jeleu (peltea) de măceșe.

Pastă de măceșe.

Suc de măceșe.

Sos de măceșe pentru carne și vânat.

Sirop de măceșe.