RÓȘCOV (Ceratonia siliqua). Arbust arhaic, aparținând unui gen primitiv din familia Fabaceae acum virtual extinct. Poate crește până la 15 m, formând o coroană bogată, semi-sferică, susținută de un trunchi cu scoarță aspră, foarte apreciat ca arbore ornamental. Dezvoltă frunze pinate, cu foliole eliptice și fructe sub formă de păstăi lungi, numite roșcove, care sunt comestibile și au un gust dulceag aparte.
Originile roșcovului au cuprins o arie întinsă, din bazinul Mării Mediterane până în Iranul de astăzi. În prezent este cultivat pe toate continentele cu climă cald temperată, în special ca planta decorativă. Deși treaba asta este discutată și controversată, în condiții controlate el poate crește și la noi în țară, mai ales în zonele sudice.
Roșcovul înflorește toamna și face flori roșii, micuțe, aranjate în niște pămătufuri ce ies uneori direct din trunchi. Roscovele sunt păstăile lungi, purtătoarele semințelor, drepte sau curbate și tari la îmbinare. Au nevoie de un an întreg ca să se coacă complet, apoi cad pe pământ.
Numele roșcovului vine din slava veche și se regăsește în majoritatea limbilor est-europene: рожков (bulgară), rogač (bosniacă și croată), расцутеа (macedoneană), рожковое (rusă), рогач (sârbă), ріжкове (uraineană). Internațional, roșcovul este cunoscut drept carob, un cuvânt antic din Orient, care astăzi este folosit în armeană, ebraică, arabă, dar și în limbile Occidentale: carob (engleză), caroube (franceză), algarroba (spaniolă). Acest termen străvechi este și sursa caratului, unitate de măsură a metalelor prețioase. În Antichitatea romană, un solid (monedă romană de aur) era verificat să aibă puritatea – cantitatea corectă de aur – prin contracântărire cu 24 de boabe de roșcov – 24 de carobe.
Consumul roșcovelor este pomenit de la începuturile istoriei. Primele scrieri mesopotamiene le menționează ca sursă pentru sucuri și dulciuri și le laudă versatilitatea culinară. Cea mai veche dintre ele este chiar Epopeea lui Ghilgameș, una dintre cele mai timpurii scrieri literare cunoscute.
Partea care se consumă în stare scrudă este interiorul păstaiei. Are un gust dulceag, aproape floral și pe vremuri copii, le culegeau și rodeau păstăile până la coajă. Se folosesc în forme diverse – pudră (obținută din măcinarea păstăilor întregi cu coajă și semințe), bucățele din interior, sau sirop – în torturi și prăjituri, de multe ori ca substitut pentru praful de cacao.
Roșcovele sunt bogate în zaharuri naturale (sucroză, fructoză și glucoză). Din păstăile zdrobite se făceau compoturi, lichioruri și sirop de mii de ani, din Iran până în Portugalia, trecând prin nordul și prin sudul Mediteranei. Siropul se folosea, alături de miere, ca îndulcitori ai acelor vremuri vechi, înainte de industrializarea zahărului din sfeclă sau trestie.
Siropul era folosit și ca remediu împotriva diareei și a problemelor cauzate de starvație (studii moderne au confirmat valabilitatea afirmațiilor străvechi). Este considerat o sursă naturală de calciu – conținutul său de calciu este de 3 ori mai ridicat decât cel al laptelui. Este, de asemenea, bogat în fier, forfor și fibre naturale.
Semințele se folosesc în hrana animalelor și, pisate, ca agent de îngroșare în mâncăruri.
Bile raw cu nucă, sirop și pudră de roșcove. (rețeta aici)
Clătite raw cu pudră de roșcove. (rețeta aici)
