• Despre

Ierburi Uitate

Ierburi Uitate

Arhive etichetă: iarba-bubei

Păpălăul

20 Miercuri nov. 2013

Posted by Highway in Uncategorized

≈ 17 comentarii

Etichete

beșicuri, cicolida, cireașă-de-iarnă, cireașă-evreiască, cocalida, coicolida, colida, cycolis, gogoașe, iarba-bubei, koikodila, koikolida, kokalida, kolida, kukolida, kykolida, kykolis, lampion-chinezesc, lampion-japonez, papele, physalis, păpălău

papalau2

PĂPĂLẮU s.m. Physalis alkekengi. Plantă erbacee perenă din genul Physalis, familia Solanaceae, rudă îndepărtată cu vinetele, roșiile sau vânăta-africană. Poate crește până la 60 cm, sau chiar mai înaltă în condiții prielnice. Are frunze mari, cu formă romboidală, cu marginile ușor ondulate și vârf ascuțit, de altfel tipice pentru această familie de specii de plante. Frunzele, tulpina și florile sunt acoperite cu perișori foarte fini. Înflorește toamnă și face flori micuțe cu formă pentagonală, alb-gălbui și un calice care la maturitate ajunge să aibă forma unui lampion intens portocaliu, cu pereți fini ca de hârtie ce protejează la interior un fruct micuț roșu-portocaliu, de dimensiunea unei cireșe. Acesta este și elementul caracteristic, reconoscibil al păpălăului pentru care este cunoscut în aproape toate limbile ca lampion-chinezesc sau lampion-japonez.

papalau1

Păpălăul este o plantă care apare în mod recurent în flora spontană din zonele cu climă temperată și are o istorie străveche, încât o arie precisă de origine este dificil de stabilit, dar cu siguranță el aparține Lumii Vechi (specii similare din genul Physalis se găsesc pe continentele americane, însă există clare diferențe de morfologie și caracteristici). Aria sa de răspândire este vastă și se întinde din sudul Europei Estice până la capătul continentului Asiatic, dar în prezent planta – datorită adaptabilității și ușurinței cu care se înmulțește – a ajuns considerată specie invazivă și pe alte continente. A fost bine cunoscut de către civilizațiile Extremului Orient – chiar și astăzi s-a păstrat un festival dedicat lui în insulele nipone, unde este numit hōzuki.

Dar, în ciuda numelui cu trimiteri asiatice, păpălăul a fost prezent și cunoscut de populațiile care au locuit în spațiul carpato-dunărean din timpuri imemoriale. La noi, planta poate fi întâlnită prin păduri, lăstărișuri, terenuri virane și, deseori, în grădini, unde este cultivată ca plantă decorativă tocmai datorită calicelor intens colorate, ce își păstrează culoarea chiar și planta s-a uscat. Puțini români, însă, o pot identifica astăzi, dar și mai puțini știu că fructul păpălăului este bun de mâncat.

Unele supermarketuri paneuropene, prezente și la noi, comercializează fructe de Physalis peruviana, sora păpălăului, extrem de asemănătoare şi cu aceleaşi întrebuinţări, dar cu fructul galben-portocaliu şi calicele auriu sau galben-verzui. Este comercializat sub numele generic de physalis – un fruct care rămâne exotic și ciudat pentru majoritatea românilor.

papalau5Physalis peruviana.

Însă strămoșii noștrii nu ar fi fost surprinși de păpălău, a cărei origine etimologică în limba română încă trebuie căutată. Îi se mai spune cireașă-de-iarnă sau cireașă-evreiască, beșicuri, gogoașe, iarba-bubei, papele și zârnă. Și, datorită medicului și naturalistului grec Discorides Pedanios, care a scris De Materia Medica între anii 50-70 ai primului secol al erei noastre, s-a păstrat inclusiv denumirea în limba dacă cu diverse forme de transcriere (traducere din greaca veche): cicolida, cocalida, colida, coicolida, cycolis, koikodila, koikolida, kokalida, kukolida, kolida, kykolida, kykolis.

În dicționare vechi românești, ca cel a lui Șăineanu (1929) și Scriban (1939), păpălăul este prezent și explicat astfel: O plantă solanee cu florĭ albe gălbuĭ, cu fructu roș în formă de boabă roșie de mărimea uneĭ cireșe închis într´un cálice roș și unflat ca un balon. Poporu-l întrebuințează ca medicament contra bubeĭ rele și dureriĭ de măsele. Fructele luĭ îs diuretice.

Întradevăr, în timpurile vechi, păpălăul era folosit în scopuri farmaceutice, dar și consumat pentru valoarea nutritivă, mai ales că apare la sfârșitul toamnei când fructele, în general, încep să fie tot mai rare. În medicina antică, apoi în cea arabă, păpălăul era folosit în scopuri diuretice, ca antiseptic, ca regulator al activității ficatului și chiar ca sedativ sau laxativ. Pe vremuri se foloseau comprese cu zeama fructelor și a frunzelor zdrobite, sau îmbibate cu o infuzie făcută din aceste părți ale plantei, pentru ameliorarea afecțiunilor pielii, a furunculozelor, a eritemului și a durerilor reumatismale.

Fructul este bogat în cantități mari de vitamina C, minerale, acid citric, zaharuri și mucilagii. Tipic pentru o plantă din familia Solanaceae, mai conține și alcaloizi, solanină și fisolină – substanțe amare, care îi dau un gust specific acrișor cu o tentă amăruie.

Din aceste fructe străbunicile noastre știau să facă dulcețuri, marmelade sau bomboane. Astăzi, unele restaurante utilizează păpălăul ca fruct decorativ la prăjituri, tarte, înghețate sau salate de fructe, dar ei folosesc mai degrabă Physalis peruviana, necunoscând detaliile despre păpălăul românesc.

papalau3papalau6

Fructul se poate consuma ca atare, dar și gătit – și nu numai ca desert. Aici am găsit o rețetă apetisantă de orez cu păpălău, ce merită încercată. La fel de bine poate fi folosit în salate sau sandvișuri ca o roșie cherry cu care uneori aduce și cu care, în realitate, se și înrudește, deși gustul este diferit.

papalau4

Reclame

Pătlagina

05 Miercuri iun. 2013

Posted by Highway in Uncategorized

≈ 6 comentarii

Etichete

coada-șoricelului, iarba-bubei, iarba-tăieturii, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-broaștei, limba-bălților, limba-șarpelui, limba-mânzului, limba-oii, limbariță, minciună, plăcințica-vacii

patlagina3

PĂTLÁGINĂ s. f. Plantago este un gen care cuprinde aproximativ 200 de specii de plante erbacee, cunoscute sub numele generic de pătlagină. Majoritatea speciilor de pătlagină pot crește și până la 50 cm în înălțime, dezvoltând frunze ovate sau lanceolate în rozetă, tulpini florifere drepte, cu inflorescențe terminale în formă de spic și cu floricele gălbui, roz, sau alb-albăstrui de dimensiuni mici. Frunzele pot fi late sau înguste în funcție de specie și au 5 nervuri longitudinale, vizibile ca niște șanțuri.

Speciile de plantago cresc pe toate continentele și se întâlnesc în tipuri de habitat diverse. Unele sunt adaptate la zonele alpine, iar altele care preferă zonele aride de coastă. Dar cele mai răspândite în Europa, inclusiv la noi, se găsesc în flora spontană din câmpie și zona de deal, la marginea satelor, pe terenurile virane și uneori prin grădini. În zonele urbane pot fi întâlnite prin bălăriile din zonele lăsate sălbăticite. Preferă solurile umede, dar cresc fără pretenții și în soluri mai dificile.

Cele mai comune 3 specii de pătlagină la noi în țară sunt:

plantago-majorPlantago major.  Pătlagină, numită și minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. Frunze late,

Plantago-lanceolataPlantago lanceolata. Pătlagina-îngustă, numită și limbariță, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui.

Plantago-mediaPlantago media. Pătlagina-păroasă, numită și iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.

Aceste soiuri de pătlagină au fost folosite din timpuri ancestrale. Una dintre primele mențiuni este într-un Herbarius de la sfârșitul secolului 4, numit Pseudo-Apuleius, care pomenea pătlagina ca remediu împotriva mușcăturilor de șarpe. Apoi prin secolul 10, în manuscrisul anglo-saxon Lacnunga, este notată în Poțiunea de nouă plante pregătită împotriva infecțiilor și a otravei.

La noi, există o lungă tradiție de folosire a pătlaginei ca remediu împotriva infecțiilor cauzate de tăieturi sau scărpinături, datorită efectelor sale antiseptice. Pe vremuri, la țară, oamenii puneau frunzele zdrobite direct pe rană atunci când se accidentau în sapă sau cuțit, dacă aveau bășici căpătate din frecarea cu frânghie, de exemplu, sau le foloseau pentru ameliorarea mâncărimilor cauzate de ciupiturile de insecte. Este un remediu natural ce calmează urzicăturile și usturăturile cauzate de arsurile de soare.

Pătlagina conține mulți compuși bioactivi ca flavonoide (compus organic întâlnit în multe plante care are un efect benefic în dieta umană pentru că alterează acțiunea negativă a alergenilor, virușilor și carcinogenilor), allantoină (alt compus organic care stimulează creșterea celulelor) și aucubină (compus organic care protejează ficatul). Studiile științifice au demonstrat efectele pătlaginei ca anti-inflamatoare, analgezică, ușor antibiotică, cicatrizantă și activă în creșterea imunității. Este bogată în vitamina A, minerale și calciu.

Astăzi, cea mai cunoscută formă de consum a pătlaginei este ceaiul, însă planta poate fi folosită și în stare crudă. Frunzele, mugurii și florile sunt comestibile și pot fi preparate proaspete sau gătite în modalități felurite. Ca la multe plante din flora spontană, ele sunt mai bune tinere – frunzele și tulpinile mature devin fibroase pe măsură ce îmbătrânesc, totuși chiar și acestea se pot consuma fără probleme dacă sunt fierte suficient. Semințele plantei sunt extrem de mici și pot deveni o durere de cap în momentul culesului, însă la rândul lor sunt pline de vitamine și nutrienți. Se pot pune în mâncăruri sau salate, în aluaturi, sau pot fi făcute făină. În comerț, în magazinele de profil, se poate găsi făină sau tărâțe de Psyllium, un nume complicat care nu este altceva decât o varietate de pătlagină ce provine din subcontinentul indian și care dezvoltă semințe ceva mai mari ca dimensiuni.

Ceaiul și tinctura de pătlagină au fost și sunt folosite ca remedii pentru tuse ca expectorante, pentru ameliorarea colitei, cistitei, problemelor diuretice sau constipațiilor.

Din fibrele de pătlagină crecută la maturitate pe vremuri se făcea și sfoară, frânghie, sau chiar diferite împletituri.

patlagina2

Continuă lectura →

Facebook

Facebook

Caută

Adaugă adresa de email pentru a primi notificări.

Postări mai vechi

  • Ştiinţa bucătarului. Carte de bucate de la curtea principelui Transilvaniei, din a doua parte a secolului al XVI-lea.
  • În Valea Alunu din Munții Grădiștea Muncelului
  • Jeleuri de vodcă cu vinariță (Gallium odoratum)
  • Sângerul (Cornus sanguinea)
  • Laleaua de grădină (Tulipa gesneriana)
  • Salcâmată
  • Frunzele de ridichi (Raphanus sativus)
  • De unde mi-am luat vasele de fontă în care gătesc
  • Irisul galben de apă (Iris pseudocorus)
  • Socată de casă (Sambucus nigra)
  • Blinii de salcâm (Robinia pseudoacacia)
  • Sos verde cu leurdă (Allium ursinum)
  • Usturoița (Alliaria petiolata)
  • Rodu pământului (Arum maculatum)
  • Hașmaciuca
  • Ochiul caprei
  • Pogăci
  • Povestea cozonacilor
  • Agurida
  • Sipica
  • Melcii cobelcii
  • Șofran vs. șofrănel
  • Urechea babei, urechiușe sau ochiul caprei
  • Coada calului
  • Gutui de la țară
  • Pimpinela. Pătrunjelul de câmp.
  • Iarba fiarelor
  • Povestea sarmalelor
  • Nucile de săpun
  • Pristolnicul. Floarea pâinilor.

Arhivă

  • noiembrie 2016
  • mai 2016
  • aprilie 2016
  • martie 2016
  • februarie 2016
  • ianuarie 2016
  • decembrie 2015
  • august 2015
  • mai 2015
  • martie 2015
  • februarie 2015
  • ianuarie 2015
  • decembrie 2014
  • noiembrie 2014
  • octombrie 2014
  • septembrie 2014
  • august 2014
  • iulie 2014
  • iunie 2014
  • mai 2014
  • aprilie 2014
  • martie 2014
  • februarie 2014
  • ianuarie 2014
  • decembrie 2013
  • noiembrie 2013
  • octombrie 2013
  • septembrie 2013
  • august 2013
  • iulie 2013
  • iunie 2013
  • mai 2013
  • aprilie 2013

Comentarii recente

Li la Florile de salcâm
Cristian Mihàilà la Pătlagina
FLORIN la Trufele românești
miclea la Florile de salcâm
Highway la De unde mi-am luat vasele de f…

Categorii

  • Uncategorized

Meta

  • Înregistrare
  • Autentificare
  • RSS intrări
  • RSS comentarii
  • WordPress.com

Tags

ai-de-pădure ai-sălbatic aiu-ursului aiurdă alibeta arpagic arugula buhă bășina porcului calce-mică chives ciboulette cicoare civette creson creson-de-apă crestățea curu-găinii dandelion dragavei floare-galbenă floarea-broaștei floarea-găinii floarea-mălaiului floarea-sorului floarea-turcului grâușor gușa-găinii gălbenă-grasă iarba-bubei leurdă lilicea limba-boului lăptucă mâță Măcriș măcriș-de-baltă măcrișul-cucului mărăcine mătură năsturel ochiul caprei oregano ouăle-găinilor papa-găinii papalungă pilug pui-de-gâscă păpădie părăsita-găinilor rocket roquette rucola rug rujă salată-de-câmp salcâm scorbutăriță scânteiuță scânteiuță-galbenă spanac-sălbatic sălăgea sălățea turci untișor untul-vacii urechea babei urechiușe usturoi-de-pădure usturoi-sălbatic usturoiul-ursului usturoiță voinicica şovârf ștevie
Reclame

Blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Anulează
Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri