Nalba

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,

nalba6

NALBA. Plante erbacee din genul Malva, familia Malvaceae. În România există mai multe specii purtând acest nume. Se întâlnesc în flora spontană, pe o arie largă, în Europa, Asia, Orient și nordul Africii. De aici au fost naturalizate în epoca modernă și pe alte continente.

Cuvântul nalbă vine din malva, numele latin al plantei.

malva-sylvestris

Nalba-de-pădure. Malva sylvestris. Cunoscută și ca nalba-comună, nalba-de-cultură. Plantă erbacee perenă din flora spontană ce poate crește până la 1 m (în cazuri excepționale chiar 2 m), cu perișori aspri sau deloc, cu frunze rotunde, ușor lobate, verde-închis, cu flori în diferite culori (mai ales violet-deschis) și fructe ca niște turtițe micuțe, ce conțin semințele.

Althaea-officinalis

Nalba-mareAlthaea officinalis. Cunoscută și ca nalbă-albă, nalbă-bună, nalbă-de-câmp, nalbă-de-luncă, rujă.  Plantă erbacee bienală, cu tulpină dreaptă, ramificată și acoperită cu peri, înaltă de până la 1 m, cu flori mari roz-violet, frunze lung-pețiolate, verzi-albicioase și catifelate datorită perilor foarte deși. În flora spontană se întâlnește în zonele de câmpie. Înflorește din iulie și până în septembrie.

malva-pusilla

Nalba-rotundă. Malva rotundifolia sau pusilla. Plantă erbacee bienală ce crește doar până la 50 cm, cu 5 petale roz, uneori albe cu vinișoare violet, frunze rotunde, ușor palmate. Se întâlnește în zonele de câmpie și deal, pe terenuri virane, pășuri, la marginea drumurilor, unde preferă soluri fertile și locuri însorite.

Malva-neglegta

Nalba-mică. Malva neglecta. Numită și cașu-popii. Deseori confundată cu nalba-rotundă. Crește până la 60 de cm și are frunze lobate cu marginile zimțate.

alcea-rosea

Nalba-de-grădină. Althaea rosea. Numită și rujalină. Plantă erbacee bienală, importată din China pe la sfârșitul secolului XV. 

Toate aceste nalbe au fost apreciate ca plante ornamentale pentru florile mari, intense, dar au fost folosite de-a lungul istoriei europene și ca plante medicinale – datorită conținutului bogat în mucilagii vegetale, emolienți naturali cu acțiune de calmare a mucoaselor inflamate. Ingredientele active se găsesc în frunze și în flori și au o mulțime de aplicații în fitoterapie. Se folosesc ca expectorant, calmant al tractului digestiv și a căilor urinare, hidratant și laxativ.

Aceste calități le-au făcut pe vremuri căutate și în bucătărie. Frunzele și florile tinere au un un gust plăcut și se puneau în salate sau în mâncare. Din frunzele de nalbă se mai face și astăzi în unele părți ale lumii un soi de sărmăluțe, sau chiar și chifteluțe vegetariene. În orient, în special în Maroc sau Israel, sunt consumate în rețete alături de orez, în salate calde, sau pur și simplu călite în unt drept garnitură.

nalba1

Planta proaspătă (frunze și flori) poate fi pusă la macerat în ulei, vin sau oțet. Acestea capătă un gust intens aromat și proprietăți terapeutice. Semințele sunt de asemenea comestibile și conțin 20% proteine și 15% grăsimi vegetale, ceea ce le face foarte nutritive.

În schimb, în țările occidentale, partea cea mai populară a nalbelor este rădăcina. Din ea erau obținute acele ciudate și amuzante marshmallows pe care le-am tot văzut în filme, un desert foarte iubit. Astăzi marshmallows din comerț nu mai conțin deloc rădăcină de nalbă, fiind făcute din zăhăr și sirop de porumb, însă pe internet pot fi găsite rețetele originale de făcut în casă.

nalba4

Rădăcinile de nalbă erau folosite în timpurile vechi în loc de periuță de dinți.

Deși nici o parte a nalbelor nu este toxică, totuși aceste specii de plante au tendința de-a acumula nitrații din sol, de aceea sunt de preferat plantele care cresc în soluri mai sărace în nitrați (în general nitrații se acumulează în solurile supuse culturilor intensive, în urma fertilizărilor masive de ordin industrial).

O altă utilizare domestică a nalbelor era obținerea unor vopsele naturale pentru țesături: crem, galben și verde.

Continuă lectura

Răcovina

Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

racovina6

RĂCOVÍNĂ. Stellaria media. Plantă anuală din flora spontană, de mici dimensiuni, cu tulpină târâtoare, omniprezentă în spațiile verzi chiar și din orașe, în grădini, și pe terenuri necultivate din toată țara, până la o altitudine maximă de 1600 m. Răcovina este o plantă cu morfologie variabilă, de aceea sunt cunoscute un număr de varietăți regionale, adaptate specificilui zonal. Este o plantă căutată și consumată cu plăcere de păsările de curte, de unde și numele său în limba engleză, chickweed. Este originară din emisfera nordică, posibil din regiunea meditereneeană, răspândindu-se apoi pe toate continentele cu climă temperată, din Europa până în Asia și America de Nord, însă astăzi se întâlnește în flora spontană din toată lumea.

Cum o recunoaștem?

Răcovina are tulpina târâtoare și fragilă, uneori lungindu-se considerabil. Frunzele, rar mai mari de 1,5 cm, au aspect suculent, lucios și o culoare verde deschis. Au formă de ou, cu vârful ușor ascuțit și cresc perechi la nodurile tulpinii. Florile, care apar din martie până la sfârșitul toameni, sunt micuțe, albe, cu câte 5 petale ce au o formă specială încât par a fi 10. Un alt element specific este că florile sunt mai mici decât sepalele. Ele se deschid dimineața și rămân astfel pentru tot restul zilei-lumină, exceptând momentele de ploaie sau cer puternic înnorat. Seara florile se închid. Semințele se formează într-o capsulă micuță, care la maturitate se deschide lăsând semințele în bătaia vântului.
Un element caracteristic al răcovinei este o linie de perișori foarte fini care cresc pe tulpină și care, atunci când întâlnesc o pereche de frunze, își schimbă direcția și apare pe cealaltă parte a tulpinii.Există câteva specii asemănătoare răcovinei, cum ar fi cele din genul Cerastium, însă lor le lipsesc atributele culinare. Diferenţa se poate face uşor – răcovina are acești perișori care cresc doar pe o parte a tulpinii, spre deosebire de rudele sale necomestibile care au peri pe toată suprafața.

racovina1racovina

Etimologie

Numele răcovină are o etimologie necunoscută, însă ar putea proveni din slavul rakovina (găoace), datorită sepalelor care închid floarea. La noi în țară mai este numită regional și iarba-găinii sau iarbă-de-păsări, termeni similari cu cei din limba engleză pe care i-am menționat mai sus. Îi se mai spune aurică, cuișoriță, ghețișoară, rocoțel, scânteiuță, coadă-de-găină, steluța-fetei, steluță-albă, racuină, răcoină, rocovină.

Uz culinar

Cel mai des, răcovina este considerată buruiană dăunătoare culturilor, însă planta este comestibilă, nutritivă și chiar delicioasă. Poate fi folosită proaspătă în salate sau adăugată ca verdeață la mâncăruri gătite, la omlete, fritate, papare sau clătite. Preparată astfel are un gust greu de distins față de cel de spanac și la fel de multe calități nutritive. Este bogată în vitamina A și C, fier, magneziu, calciu, zinc. Poate fi pregătită și sub formă de pesto, la fel ca alte plante verzi.

racovina4Pesto din răcovină cu busuioc, usturoi, semințe de pin sau de floarea soarelui, piper și lămâie.

racovina2Sandwich cu humus, ardei kapia copt răcovină proaspătă.

racovina3Paste cu răcovină.

racovina5Salată cu răcovină.

racovina3Răcovina este unul dintre cele 7 ingredinte de bază din rețeta tradițională japoneză, nanakusa-gayu, care se consumă în mod tradițional în preajma Festivalului celor Șapte Ierburi, Nanakusa-no-sekku, desfășurat pe 7 ianuarie.

racovina2racovina4

Uz terapeutic

Pe vremuri, fiertura de răcovină era folosită împotriva constipației și ca măsură naturală de reducere a obezității. Există multe alte întrebuințări tradiționale ale răcovinei, pomenite prin diverse scrieri medievale. John Gerard, chirurg si pasionat de botanică, a publicat în 1597 Herbal, o traducere cu adăugiri a cărții olandezului Rembert Dodoens, publicată mai devreme, în 1554, în care pomenește răcovina ca remediu medical în diverse afecțiuni: infuzie pentru ameliorarea tusei, drept cataplasmă pentru umflăturile picioarelor și a abceselor și spălături pentru tratamentul râiei. Nu există cercetări moderne care să susțină științific aceste afirmații, însă mulți herbaliști moderni recomandă răcovina pentru calitățile sale diuretice, emoliente și pentru conținutul de vitamine.

Continuă lectura

Macul

Etichete

, , , ,

paine-cu-mac

MAC. Astăzi, în lume, există aproximatov 100 de specii de mac aparținând genului Papaver, familia Papaveraceae, unele anuale, altele bienale și perene, native în zonele cu climă temperată și rece din Europa, Asia, Africa și America de Nord.

Cea mai ușor reconoscibilă parte a macului este floarea caracteristică, compusă din două sepale, care se desprind când mugurele inflorește și 4 (la unele specii 6) petale colorate în roșu, roz, portocaliu, galen sau violet. În centrul florii este vizibil un pistil compus, înconjurat de numeroase stamine, care, la maturitate, se dezvoltă într-o capsulă ce conține semințele micuțe.

Diferite specii de mac au fost cultivate din motive culinare, medicinale și ornamentale încă de acum 7000 de ani, întâi de civilizațiile mesopotamiene. Urme de mac au fost descoperite și în mormintele egiptene. Ceva mai tâziu, s-a păstrat o statuetă minoică, Zeița Macilor (veche de cel puțin 3000 de ani), care demonstrează simbolismul macului în religiile mediteraneene antice, ce s-a perpetuat apoi în cultura greacă, unde macul era asociat cu Demeter, zeița fertilității și a agriculturii, iar uneori cu Hypnos, zeul somnului.

De la începutul istoriei, macului i-au fost atribuite proprietăți medicinale. Substanța lăptoasă din capsula macului de opium (Papaver somniferum) conține o serie de alcaloizi narcotici, între care morfină și codeină. Un altul, specific macului, numit rhoeadină, după numele latin al macului comun (Papaver rhoeas), este folosit ca sedativ ușor. Hipocrate descria prin secolul 4 î.e.n. mai multe modalități de întrebuințare a macilor. Sucul lăptos din capsula tânără era folosit ca narcotic, pentru inducerea somnului și pentru ameliorarea stărilor de rău, în special legate de digestie și respirație. Discoride, Pliniu cel Bătrân și Galenus au reconfirmat și adâncit cunoștințele vremii despre mac.

Numele latin al genului, Papaver, nu pare a avea rude indo-europene și nu poate fi explicat mai departe de atât. El este însă întânit în multe dintre limbile europene de astăzi: pavot în franceză, papavero în italiană, papoila în portugheză, poppy în engleză (din old-english popaeg), pipacs în maghiară și păpăruie în anumite zone din România.

Numele românesc mac, provine dintr-o rădăcină indo-europeană, perpetuată în termenul mekon din greaca veche şi care se regăsește atât în limbile germanice, cât și în limbile slavice actuale: valmue în daneză și norvegiană, maan în olandeză, Mohn în germană, mak în bulgară, rusă, poloneză, sârbă și megon în armeană.

Speciile de mac cultivat prin grădini sunt în număr mare și la noi, iar cele mai răspândite în flora spontană au varietăți horticole numeroase:

Papaver-rhoeasMac-de-câmp, mac-roșu, mac-comun. Papavera rhoeas.

Papaver-somniferum-laciniatumMac-de-opiu, mac-de-grădină, mac-somnifer. Papavera somniferum. Aici, varietatea laciniatum.

Papaver-orientale-bracteatumMacul-oriental. Papavera orientalis. Aici, varitatea bracteatum.

Astăzi, cultivarea macului este atent monitorizată peste tot în lume datorită asocierii cu producția de opiu, substanță considerată drog de mare risc și permisă numai în industria farmaceutică, unde este folosită în confecționarea unor medicamente și sedative. Deși macul este întâlnit în flora spontană de pe tot teritoriul României, la noi, ca și în alte, țări cultivarea lui este teoretic interzisă, datorită sevei lăptoase din capsulele tinere, care, uscată, se închide la culoare și devine cleioasă. Acesta este principalul ingredient al opiumului. Totuși, macii europeni conțin mai puțini alcanoizi narcotici și ar produce un opium de o calitate inferioară în comparație cu faimosul opium oriental, în particular cel indian, unde producția și exportul erau încurajate în secolul trecut de administrația britanică.

Pe vremuri, capsulele uscate și zdobite erau amestecate cu mușețel pentru obținerea unei cataplasme umede și călduțe, care se aplica drept pansament peste inflamații sau tăieturi.

Siropul obținut din capsule era preparat și administrat în caz de tuse convulsivă.

Semințele conțin foarte puțini alcanoizi narcotici și, așa cum știm cu toții, se folosesc în scopuri culinare pentru prepararea unor rețete de patiserie, brutărie și cofetărie, dar și în mâncăruri variate. Anticii presărau semințe de mac peste un tip de dulciuri asemănătoare baclavalei de astăzi, care erau însă picante, o caracteristică a bucătăriei meditereneena antice. Semințele se consumă uscate sau chiar coapte și măcinate (în Asia orientală, pentru obținerea unei paste din care se prepară un soi de curry).

somon-in-crusta-de-mac-si-susan

În toate țările de limbă slavă se gătește o specialitate numită makovnik, ruladă cu mac, foarte populară și la noi. În spațiul german există varianta ștrudelului cu mac (Mohnstrudel). Alte modalităță de preparare sunt pâine cu mac, brioșe, chec, sau chiar clătite.

rulada-cu-mac

clatite-cu-mac

Uleiul din semințe de mac, presat la rece, era comun în vremuri de demult, dar astăzi se mai găsește doar în magazine naturiste. Are un gust dulceag, de nucă și este minunat în salate și mâncăruri. În bucătăriile rafinate este considerat un adaos perfect echilibrat la salate, legume crude, cereale și deserturi.  Din punct de vedere nutrițional, uleiul de mac are o compoziție de acizi grași cu 73% acid linoleic, 10% acid palmitic, 13% acid oleic. Cercetările medicale moderne au demonstrat că uleiul de mac este eficient în combaterea agentilor cancerigeni.

Continuă lectura

Schinduf. Misteriosul fân-grecesc.

Etichete

, , , , , ,

schinduf6

SCHINDUF. Trigonella foenum-gaecum. Plantă anuală din familia Fabaceae ce poate crește până la 70 cm înălțime, cu frunze ovale de 2-3 cm, asemănătoare trifoiului, grupate câte trei. Florile de mici dimensiuni sunt alb-gălbui și dezvoltă păstăi subțiri, lungi de aproximativ 10 cm, ce conțin semințe de o formă caracteristică, dreptunghiulară, colorate ocru. Schinduful estte originar din zona orientală, pornind din estului Mediteranei până în India, însă astăzi este cultivat în aproape toată lumea drept cultură adaptată solurilor semi-aride.

schinduf8

Numele românesc schinduf este înregistrat cu etimologie necunoscută, ceea ce înseamnă că nu își are originea în niciuna dintre denumirile plantei folosite în limbile care au influențat limba română de-a lungul istoriei. Singurii care folosesc o denumire asemănătoare sunt bulgarii – cминдух (sminduh) – însă, cum acest cuvânt nu este regăsit în alte limbi slave, este posibil ca ei să fii preluat numele plantei de la populațiile mai vechi care au trăit la sud de Dunăre. Alte forme regionale întâlnite la noi sunt schinduc și molotru, sau traducerea directă a numelui latin fân-grecesc (foenum graecum). Acest ultim nume a fost preluat și este uzitat în mai multe limbi europene, între care cel mai cunoscut este fenugreek. O altă denumire foarte folosită în Occident este termenul adus din India, methi, cunoscut în urma creșterii popularității bucătăriei indiene.

Istoria cultivării schindufului pentru alimentația umană și în același timp ca plantă furajeră este una foarte veche. Semințe de schinduf au fost recuperate din nivele arheologice aparținând Epocii Bronzului, de acum 6000 de ani, la Tell Halal, în Irak și altele la Tel Lachish în Israel, vechi de 4000 de ani. Câteva semințe au fost găsite și în mormântul lui Tutankamon, puse acolo la moartea sa, în 1323 î.e.n.

Apoi este menționat în scrierile romane semnate de Cato cel Bătrân și Pliniu, și, mai târziu, prin secolul VII, pomenit de călugării benedictini care au reușit să aclimatizeze planta în nordul Europei. În Estul îndepărtat, până în China, era recomandat ca plantă medicinală pentru proprietățile tonice și afrodisiace.

Întreaga plantă emană un miros puternic, ușor asemănător cu leușteanul, datorită unui compus chimic numit sotolon. Semințele măcinate au o aromă puternică și un gust dulce-amărui amintind de zahăr ars.

Schinduful are 3 întrebuințări culinare, păstrate mai ales în culturile orientale, în timp ce cultura occidentală le-a uitat, deși în prezent le redescoperă cu bucurie:

  • verdeață (frunzee proapete sau uscate)
  • condiment (semințele)
  • ingredient vegetal (frunzele verzi, lăstarii și germenii)

schinduf7

Rețetele cu schinduf verde sunt numeroase și variate, mai ales din zona bucătăriei indiene. Methi matar malai este o faimoasă rețetă de curry cu frunze proaspete de schinduf și mazăre. Poate fi adăugat la mâncăruri cu cartofi, orez, carne sau în aluatul cunoscutele lipii indiene, roti. Un alt preparat faimos este ghormeh sabzi, un amestec de ierburi cu fasole, cu sau fără carne, considerat de mulți a fi felul național iranian.

schinduf5

Semințele sunt mai bune prăjite, pentru că astfel elimină din amăreală și își sporesc aroma și se pun măcinate în sosuri sau sunt adăugate întregi la diverse fierturi și la borcanele cu murături. Se mai adaugă în aluatul pentru pâine, lipii sau turte. Sunt considerate un tratament natural pentru diabet, datorită reducerii nivelului de glucoză din sânge și a îmbunătățirii toleranței la glucoză.

schinduf1

Lăstarii se vând în piețele orientale la legătură și se pun în salate, lipii, omlete sau fierturi.

Germenii au un gust proaspăt și revigorant, ușor picant și sunt excelenți în salate sau adăugați în mâncăruri gătite, la final, odată cu verdeața, dupa ce se stinge focul.

Un studiu australian din 2010 realizat de Australian Centre for Integrative Clinical and Molecular Medicine a descoperit că bărbații care consumă schinduf zilnic au un nivel al libidoului crescut cu 25%. Acest studiu confirmă ceea ce strămoșii noștri știau din timpuri imemoriale, având în vedere că planta a fost recomandată ca afrodisiac de medicina naturistă din toate culturile vechi.

Un alt obicei era folosirea schindufului de către femeile care alăptau sau ca nutreț pentru animalele care dau lapte. Planta este un galactagog, stimulator natural a producerii laptelui mamar, iar astăzi capsule cu extract de schinduf se găsesc la farmacie, tocmai în acest scop.

Continuă lectura

Vinarița

Etichete

, , , ,

vinarita6

VINARIȚA. Galium odoratum (în clasificări mai vechi Asperula odorata). Plantă erbacee, perenă, din familia Rubiaceae, cu tulpină simplă ce poate crește până la 50 cm. Are frunze lanceolate, lucioase, cu marginile și nervura mediană păroase, dispuse circular într-un verticil în grupuri de până la 9 frunze de 2-5 cm. Dezvoltă flori albe de mici dimensiuni (4-7 mm) cu patru petale, adunate într-un buchețel la vărful tulpinii. Fructele purtătoare de semințe sunt acoperite cu țepi micuți curbați, ce se agață de blana animalelor sau de haine, drept mijloc de dispersie. Aria de răspândire a vinariței este continentul european din nordul Africii până în stepele vestice ale Asiei.

Vinarita1

Vinarița crește în locuri umbrite, mai ales prin păduri de foioase și preferă soluri umede, de aceea este o alegere bună pentru părțile de grădini lipsite de soare.

Particularitatea vinariței este mirosul dulce, datorat cumarinei, un compus chimic de natură organică, întâlnit și la alte plante, de exemplu în boabele tonka sau în fânul proaspăt. De-a lungul întregii istorii, plantele ce conțin cumarină au fost folosite pentru aromatizarea băuturilor sau a unor alimente, însă din 1954, substanța a fost interzisă în SUA, iar în alte țări folosirea ei a fost strict reglementată la maximum 2mg/kg de produs. Acest lucru se datorează unor studii, făcute la vreme respectivă, ce indicau toxicitatea curamarinei în cantități mari, deși ea se se găsește în mod natural și în căpșuni, caise și cireșe.

Numele românesc vinariță este un derivat din vin (plus sufixul -ariță), la rândul său păstrat și transformat din latinul vinum. Motivul trebuie să fi fost faptul că această plantă era folosită în mod tradițional la aromatizarea vinului. De fapt rețeta de vin aromatizat cu Galium odoratum se păstrează încă prin mai multe părți ale Europei: în Germania, Luxemburg și Belgia, unde Maitrank sau Maiwein se consumă în mod special la festivalurile și sărbătorile din luna mai. Reteța cere ca vinul alb să fie amestecat cu flori de vinariță și căpșuni proaspete, apoi să fie lăsat la macerat astfel încât aromele să se lege. A fost menționată pentru prima dată în 854 într-un document scris la abația benedictină Prüm de pe teritoriul Germaniei actuale. Astăzi Maitrank, vinul aromatizat cu vinariță, este specialitatea regiunii Pays d’Arlon din sudul Belgiei, unde este și celebrat printr-un festival Maitrank ce are loc pe 24 și 25 mai în fiecare an.

Datorită parfumului puternic, ce se menține chiar și atunci când planta este uscată, vinarița a fost folosită și domestic pentru îndepărtarea moliilor sau pentru improspătarea aerului din locuințe. Săculeți de pânză sau strachini cu frunze și flori uscate (similare pot-pourri-urilor ce se găsesc astăzi în magazine dedicate interioarelor) erau așezate prin case, sau între rufele curate din dulapuri.

Tot în regiunile de tradiție germană, Waldmeister, vinarița, este folosită pentru aromatizarea berii, a rachiului și chiar a unor rețete de gem, de jeleu și  înghețată. O altă băutură foarte populară este vodca sau șnapsul cu vinariță.

Rețete cu vinariță:vinarita2Infuzie cu căpșuni și vinariță.

vinarita5Înghețată de vinariță.

vinarita3Jeleuri de vodcă și vinariță.vinarita4Prajitură cu jeleu de vinariță.

vinarita7Sirop de vinariță.

Continuă lectura

Sânzienele

Etichete

, , , , , ,

sanziene

Mitologia românească a perpetuat credințe străvechi panteiste, moștenite din religiile primitive ale primelor civilizații europene. Unul dintre aceste mituri este cel al ielelor, făpturi feminine supranaturale, irezistibile și cu puteri magice, similare nimfelor din mitologia greacă antică. Ielele au multe nume în funcție de regiune și de ceea ce le era tribuit: dânsele, drăgaice, vâlve (vâlva băii, vâlva pădurii), irodițe, rusalii, nagode, vântoase, domnițe, măiestre, frumoase, împărătesele-văzduhului, fetele-codrului, fetele-câmpului, șoimane, mușate, miluite, albe, dar între ele se remarcă sânzienele, zânele bune, binevoitoare cu oamenii, atâta vreme cât nu sunt supărate.

Studiile lui Vasila Pârvan și ale lui Mircea Eliade, din prima parte a secolului trecut, demonstrează că termenul este derivat din San(cta) Diana, zeița romană a pădurilor și a vânătorii, divinitate echivalentă cu greaca Artemis sau traca Bendis. Se sugerează că, în trecut, ele ar fi fost preotesele unei astfel de zeități feminine. Sânzienele erau considerate încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, care a scris despre ele, divinități antropomorfe și reprezentări fitomorfe (personificarea florilor de sânziene), celebrate la solstițiul de vară, în noaptea de 23 spre 24 iunie, moment în care toate popoarele europene sărbătoresc mijlocul verii, ziua cea mai lungă din an, cu semnificații religioase deja cunoscute.

Zânele bune erau slăvite cu dansuri, în costume populare împodobite cu flori de sânziene, focuri uriașe în afara satelor ce țineau toată noaptea, scăldatul tinerilor pe întuneric și alegerea Drăgaicei, cea mai frumoasă fată din horă. Satele se întreceau în sărbătorit, căutând să-ți atragă binevoința sânzienelor. Legendele spuneau că zânele nemulțuminte pot aduce vijelii și grindină – amenințări serioase la ceea ce urmau să pună țăranii pe masă în acel an, căci, în acele vremuri vechi, agricultura depindea în cea mai mare măsură de starea vremii.

Mai multe plante erbacee ce înfloresc în perioada solstițiului de vară, în special din genul Galium, erau folosite în ceremoniile cu caracter precreștin pe care le-am amintit mai sus.

Sânziana galbenă (Galium verum) Galium-verum1 Drăgaică (Munt.), floarea-sfântului-Ioan, sâmziene, sâmziene-galbene (Banat). sânjuoane, sânzene, sânzenie, sânziene, sânzuiană (Trans.), sânzuiene (Trans.). (Galium verum). Plantă erbacee din fam. Rubiaceae, tulpina rigidă rotundă, cu 4 muchi; frunzele dispuse câte 8-12 în verticile, îngust-lineare ascuțite, mucronate, cu marginele răsucite, pe fața inferioară, acoperite cu peri scurți moi; florile galbine aurii, plăcut mirositoare cu lobii corolei obtuziusculi și foarte scurt apiculate; fructele mici, glabre și netede. Crește prin livezi, pășuni, margini de păduri și poieni. Iunie-Iulie.

Din florile acestei plante se fac buchete și cununi în ziua de 24 iunie, nașterea sfântului Ioan (Drăgaică, Sânziene), care se pun la ferestre, la poartă și chiar pe case, căci după credința poporului, aceste flori feresc pe om de toate relele, aducând în același timpnoroc la casa omului.

Dincolo de obiceiurile cu semnificație religioasă, sânziana galbenă a avut întrebuințări cât se poate de domestice: a fost folosită ca pigment natural pentru colorarea țesăturilor, ca plantă medicinală și ca plantă culinară:

  • Semințele prăjite și măcinate se folosesc pentru prepararea unei băuturi energizante calde, asemănătoare cafelei.
  • Vârfurile înflorite se pun la macerat pentru obținerea unei băuturi răcoritoare, la fel ca florile de soc, sau pentru aromatizarea unor spirtoase. Prin Danemarca există și astăzi o băutură numită bjæsk, preparată în acest fel.
  • Zeama obținută din zdrobirea plantei era folosită pe vremuri ca enzimă vegetală pentru coagularea laptelui, în procesul obținerii produselor lactate.

sanzienataGalium-verum2

Sânziana albă (Galim molugo) Galium-album Sânziene albe (Banat.), drăgaică, sâmziene, sânzănie (Galium mollugo). Plantă erbacee din fam. Rubiaceae, tulpina robustă, culcată sau ascendentă, rar erectă, patrunghiulară, glabră sau păroasă; frunzele dispuse mai adesea cate 8 în verticile, sunt lineare, lanceolate sau oboval-lanceolate, cu un vârf ascuțit (mucronate), pe margine cu asperități direcționate înainte; florile albe, dispuse în panicule terminale, cu ramurile întinse, multiflore, cele inferioare orizontal-patente, caliciul cu 4 diviziuni scurte, corola plan-rotacee, cu 4 diviziuni ascuțite, filiforme (cuspidate); fructul uscat, format din 2 carpele aderente, este glabru sau puțin sgrăbunțos.

Distingem 2 varietăți (după unii botanisti, specii): 1. elatum Thuill. cu tulpina adesea ridicându-se pe alte plante, frunzele oblong-lanceolate, obtuze, nelucitoare, pedicelul fructifer scurt și orizontal-patent. 2. erectum Huds. cu tulpina rigida, erectă, frunzele oblong-lineare sau lineare, ascuțite, adesea lucitoare pe fața superioară; pedicelul fructifer lung și erect.

Crește prin tufișuri, livezi, prin pășuni și margini de păduri. Mai-August.

Sânziana de grădină (Solidago canadensis) Solidago-canadensis Plantă erbacee din fam. Compositae, tulpina erectă, acoperită cu peri asprii; frunzele alterne, oblong-lanceolate, acuminate, trinerviate, fin-serat-dințate, uneori întregi, mai mult sau mai puțin pubescente pe fața inferioară, aspre pe cea superioară; florile galbene, dispuse în mici și numeroase capitule de un galben auriu, reunite în mari raceme compacte, unilaterale și aplecate în jos, capitulele cu 8-10 flori marginale, ligulate, femele, sunt scurte și cam de lungimea celor centrale hermafrodite; fructele mici achene aproape rotunjite.

Plantă originară din America (Canada), cultivată uneori ca ornamentală. Iulie-August.

  • Frunzele și semințele acestei plante sunt comestibile și erau consumate de către triburile amerindiene, în special în regiunea de origine a acestei specii, astăzi Canada.

Continuă lectura

Mărăcini, ciulini, brusturi

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Astăzi ni se pare suprinzător, însă un număr considerabil de specii de mărăcini comestibili au făcut parte din bucătăria populară, începând cu populațiile străvechi neolitice și continuând în mediile rurale, cu precădere în perioadele de secetă sau atunci când culturile le erau prădate. Poate că utilizarea acestor plante nu se făcea doar într-un context extrem – îmi imaginez că o dietă nu putea fi alcătuită numai din cereale și boabe uscate. Până la coacerea fructelor și legumelor prin grădini, oamenii se întorceau spre plantele din flora spontană, uneori cultivate și ele, de la care foloseau frunzele, tulpinile, rădăcinile, lăstarii, mugurii sau florile. Cu grijă, din experiența acumulată cu fiecăre generație, oamenii au ales plantele bune de cele rele, au săpat după rădăcini sau le-au căutat lăstarii și frunzele când abia răsăreau prin păduri și pe câmpuri. Iar mărăcinii sunt plante rezistente, nepretențioase, ce ating înălțimi considerabile – unele specii cresc până la 3 m – și se întâlnesc peste tot, iar dincolo de bariera lor naturală pe care o constituie spinii și marginile dințate, părțile comestibile sunt consistente – dintr-o plantă mare se adună suficiente ingrediente pentru o masă la care poate participa o familie întreagă.

scolymus-hispanicus2Tulpini de mărăcine-auriu decojite de țepi. 

Astăzi termenul de mărăcine desemnează generic cele mai nepopulare dintre plante, dar sunt regiuni unde armurariul, anghinarea sălbatică, scaiul-măgăresc și chiar ciulinele sunt parte din bucătăria locală de sezon.

Toți mărăcinii sunt plante bienale – în primul an produc o rozetă de frunze spinoase, sustinute de o rădăcită adâncă, uneori lungă și de 30 cm, care asigură nutriția plantei, iar în al doilea an se dezvoltă complet.

 

ARMURARIUL

Silybum marianum. Plantă bienală din familia Asteraceae cu tulpină nespinoasă, înaltă și ramificată ce poate crește până la 1,5 m. Dezvoltă frunze mari, lobate, dințate și spinoase și flori rotunde, roz-violet de 3-4 cm, alcătuite din multe florete tubulare și bractee țepoase. Arealul de răspândire al armurariului este Europa meridională, Orientul Apropiat și nordul Africii. La noi în țară este întâlnită mai ales în regiunile sudice.

Milk-Thistle1ARMURARIU. Silybum marianum. În al doilea an.

Armurariul este cunoscut și ca ciulinul-laptelui, sau ciulinul-Mariei. De secole, dacă nu milenii, armurariul a fost folosit ca plantă medicinală în remediile legate de afecțiunile ficatului, ale splinei, pentru ameliorarea durerilor menstruale, pentru stimularea eliminării pietrelor biliare și pentru protecția ficatului în cazul otrăvirii cu ciuperci. Componentul cel mai faimos al Armurariului este silimarina, un tip de flavonoidă găsit în coaja semințelor care are proprietăți regenerative și hepatoprotectoare.

Dar, dincolo de calitățile sale medicinale, armurariul a fost de multe ori cules pentru alimentație, mai ales în perioadele de secetă, când culturile erau afectate. Pe la sfârșitul Evului Mediu, planta a devenit populară de-a lungul Europei și aproape toate părțile ei erau consumate într-un fel sau altul.

  • Rădăcinile pot fi mâncate crude în salate, sotate cu unt, sau chiar coapte.
  • Lăstarii tineri, culeși primăvara, se gătesc asemeni sparanghelului.
  • Bracteele, receptaculul plantei mature, se pot consuma la fel ca anghinarea.
  • Tulpina, cojită, se lasă în apă peste noapte pentru îndepărtarea amărelii, apoi se folosește în fierturi ca orice legumă.
  • Frunzele se curăță de părțile țepoase și se consumă crude, în salate, sandwichuri, ca foaie (wrap) în care puteți rula humus, carne și legume sau gătite în moduri similare spanacului.
  • Semințele se prăjesc, apoi, măcinate, se folosesc pentru prepararea unei băuturi energizante asemănătoare cafelei sau la diferite preparate.

maracine1
Bractee de armurariu.

seminte-armurariuSemințe de armurariu.

MĂRĂCINELE-AURIU

Scolymus hispanicus. Este o plantă bienală din familia Asteraceae care se întâlnește în zonele de coastă din jurul Mediteranei, pe țărmul iberic și breton al Atlanticului și în jurul Mării Negre. La noi face parte din flora spontană din sudul țării. Poate crește până la 1 m cu tulpină și frunze spinoase. Dezvoltă flori galbene de 2-3 cm.

scolymus-hispanicus1MĂRĂCINELE-AURIU. Scolymus hispanicus. În al doilea an.

În Grecia actuală, Scolymus aici numit ascolymbrus, este de departe una dintre cele mai străvechi și apreciate plante din flora spontană, o iarbă care se vinde scump în piețe, fiind considerată foarte delicioasă. Era cunoscută și utilizată pentru gătit sau pentru proprietățile medicinale încă de pe vremea lui Theofrast, naturalist și filozof grec ce a trăit prin secolul 4 î.e.n. În Spania, Scolymus este numită tagarnina și este, la fel, foarte apreciată și căutată. În țările de limbă engleză planta este numită golden-thistle sau oyster-plant și poate fi găsită în unele piețe ca plantă exotică de sezon.

tulpina-maracineTulpini cojite de mărăcine-auriu.

SCAIUL-MĂGĂRESC

Onopordum acanthium. Plantă bienală din familia Asteraceae, originară din Europa meridională, dar naturalizată în aproape toate zonele temperate. Atât tulpina, ce poate crește până la 3 m, cât și frunzele adânc lobate, sunt spinoase. Florile au formă globulară, de 2-6 cm, roz-închis spre mov. Deși pare greu de imaginat, receptaculul era consumat pe vremuri asemeni celui de anghinare, iar semințele acestei plante erau folosite pentru obținerea unui ulei pentru gătit.

Onopordum-acanthiumSCAIUL-MĂGĂRESC. Onopordum acanthium. În al doilea an.

CRĂPUȘNICUL

Cirsium vulgare. Plantă bienală din familia Asteraceae, răspândită pe toate continentele cu climă temperată. Tulpina și frunzele sunt spinoase, iar florile  roz-mov ating înălțimi de 2-5 cm. Poate crește până la 1,5 m. Tulpina poate fi cojită, apoi fiartă sau gătită la aburi. Rădăcina se poate consuma crudă sau adăuga în mâncare, dar ca și în cazul celorlalte, este mai bună culeasă în primul an.Cirsium-vulgare1CRĂPUȘNICUL. Cirsium vulgare. În al doilea an.

BRUSTURELE

Arctium lappa.  Plantă bienală din familia Asteraceae, întâlnită în flora spontană pe toate continentele cu climă temperată. Poate crește până la 2m și are frunze mari, triunghiulare sau ovate, flori tubulate de culoare roz-violet și bractee ușor curbate ce le permite să se agațe de blana animalelor, fiind purtate distanțe mari. Semințele sunt de tip achenă și au 5-6 mm.

brustureBRUSTURELE. Arctium lappa.

Tulpinile imature se culeg la sfârșitul primăverii, înainte de înflorire, și se pot consuma sotate sau prăjite. Au un gust similar anghinarei. De asemenea, lăstarii tineri pot fi consumați la fel ca sparanghelul.

Faima rădăcinilor de brusture a crescut în ultimii ani odată cu popularitatea dietei macrobiotice care susține consumul acestei plante. Ele conțin o cantitate apreciabilă de fibre, caciu, potasiu, amino-acizi și un numar mic de calorii. Au textură crocantă, puțin aspră și gust dulceag. Bucătăria japoneză, care nu a pierdut tradiția consumului acestor rădăcini, le combină cu morcovi sau carne de porc în rețete specifice cum ar fi kinpira gobō, supă miso, orez fiert (takikomi gohan) și sushi cu rădăcini murate de brusture (makizushi). În Kyoto se pot găsi cipsuri de brusture, similare cu cele din cartofi.

Frunzele de brusture au servit mii de ani drept „farfurie” sau invelitoare pentru pachetele cu mancare.

brusture-radaciniRădăcini de brusture preparate după rețeta japoneză kinpira gobo.

Continuă lectura

Lucerna

Etichete

, , , ,

lucerna-germeni1

LUCERNĂ. Medicago sativa. Plantă perenă din familia Fabaceae ce poate crește până la 1 m înălțime și care dezvoltă o rădăcină adâncă cu ramificații uneori de peste 10 m, ceea ce o face foarte rezistentă la secetă. Are frunze mici ce seamănă superficial cu cele ale trifoiului și ciorchini de flori violet. Aria de origine a lucernei era amplasată în Orientul Apropiat, pe teritoriul vechiului Imperiu Persan și a actualului stat Iran. În Antichitate ea a fost adusă în Europa pe filiera grecească și a fost folosită în special ca nutreț pentru animale de către armata romană, care a popularizat-o de-a lungul întregului continent.

medicago-sativa

Astăzi, lucerna este cultivată în toată lumea și se folosește drept nutreț, din care se obțin produse pentru animale. Este planta cu cea mai mare valoare nutrițională dintre toate culturile cunoscute și calitate adăugată la producția mare pe hectar. Aceste aspecte o propulsează în topul culturilor dedicate animalelor, mai ales celor care oferă lapte, datorită unui compus numit galactagogue, o substanță care stimulează lactația.

Asemenea calități excepționale o fac căutată și ca hrană potrivită consumului uman. Pare că am ajuns să respingem automat termenul ”furajer”, pe care îl asociem automat cu mâncarea din troc, însă multe dintre aceste plante furajere atât de indicate pentru menținerea în formă fizică excelentă a animalelor ne fac și nouă la fel de mult bine.

În realitate, frunzele foarte tinere și, mai ales, lăstarii abia încolțiți de lucernă, sunt foarte indicate cosumului uman, fiind bogate în proteine, calciu, minerale, vitamina C, D, E, vitaminele B și K.

Consumul frunzelor tinere de lucernă au fost recomandat de cel puțin 1.500 de ani în medicina antica chineză și ayurvedică, mai ales în cazul problemelor de digestie. Frunzele mature conțin cantități mari de fibre și celuloză, ceea ce le face greu de digerat, însă frunzele uscate se consumă ca suplimente alimentare, sub formă de praf (powder), tablete sau infuzie.

Însă cea mai deliciosă parte a lucernei sunt lăstarii tineri, de câteva zile. În prezent, în supermarketuri se poate găsi o varietate destul de mare de germeni de plante și sper că asta va încuraja consumul lor, pentru că au proprietăți minunate și sunt extrem de hrănitori. Prin Occident, există un întreg trend legat de cultura acestor sprouts, cu site-uri pline de sfaturi legate de cum să-i crești acasă și altele cu recipiente dedicate exclusiv cultivării lor. Dar, în realitate, pot crește la fel de bine și într-un borcan cu puțină apă, sau chiar în ceșcuțe.

Acești germeni au niveluri minime de grăsimi saturate, sodiu și colesterol, ceea ce îi recomandă în aproape orice dietă. Pe de altă parte, sunt bogați în proteine, vitamina A, calciu, vitamina C și K, riboflavină, niacină, tiamină, acid folic, fier, magneziu, fosfor, zinc, cupru și mangan. Se consumă cruzi, în salate, sandwichuri, pachețele de primăvară, rulouri cu legume, lipii umplute, presărați deasupra altor preparate – din nou, imaginația este limita. La fel ca și frunzele tinere, germenii de lucernă pot fi un ingredient excelent în smoothiurile verzi sau cu fructe.

lucerna-suc

Continuă lectura

Papura

Etichete

, , , , , , , ,

flori-papura2

PAPURA. Typha. Există în jur de 10 specii de papură aparținând genului Typha, familia Typhaceae. Sunt plante semi-acvatice ce preferă zonele umede, mlaștini, bălți, lacuri și râuri de pe toate continentele. Au tulpini neramificate, perfect erecte, ce pot crește până la 3 m, frunze lungi, alternate și un fel de flori ce formează ‘spicele’ caracteristice. Aceste spice sunt de două feluri: staminate (masculine) – la vârful tulpinii și pistilate (feminine) – sub ele. În momentul în care planta ajunge la maturitate deplină, spicele se coc într-un fel de pămătuf ce se dezintegrează sub acțiunea vântului, dispersând semințele foarte mici (cam 0.2 mm).

Termenul de papură provine cel mai probabil din cuvântul foarte vechi πάπυρος (papuros), preluat de greci de la egipteni și râspândit apoi de romani. Papuros este numele folosit de Teofrast, cel mai faimos naturalist grec specializat pe botanică prin secolul IV î.e.n., pentru a desemna părțile comestibile ale plantei din care se făcea și papirusul, Cyperus papyrus. Papura se aseamănă cu papirusul datorită acceași dependențe față de apă și întrebuințărilor asemănătoare, de aceea etimologia mi se pare explicabilă. Ambele au fost folosite de populațiile antice ca sursă alimentară și ca materie primă pentru împletituri diverse (rogojini, coșuri, încălțăminte, frânghie) și chiar pentru confecționarea hârtiei.

Astăzi, la noi în țară, papura este cunoscută regional și ca bățea, berbecuț, bucșău, culm, rogoz, șovar, spetează sau spetie.

Cele mai răspândite două tipuri de papură sunt:

Typha-latifoliaPapura cu frunză lată. Typha latifolia. Florile sunt aproape unite între ele.

typha-angustifoliaPapura cu frunză îngustă. Typha angustifolia. Poate fi recunoscută după spațiul clar delimitat dintre cele două tipuri de flori. Preferă locurile cu apă mai adâncă.

Rizomii, lăstarii tineri, florile și polenul papurii sunt comestibile și au făcut parte din dieta multor culturi antice, începând cu primii Homo sapiens. Pe pietrele de măcinat folosite de populațiile europene acum 30.000 de ani au fost descoperite granule de amidon provenite din rizomii de papură, ceea ce sugerează că această plantă făcea parte din dieta lor, alături de ferigă, buzdugan (Sparganium) și limba-cucului (Borychium).

rizomi-papuraRizomii erau scoși din mâl și folosiți ca sursă de amidon în lunile de iarnă. Uneori erau mestecați cruzi, fără ca părțile fibroase să fie ingerate, ci mai degrabă supte. Însă cel mai des erau uscați, apoi măcinați sub formă de făină care se adăuga la diferite preparate.

lastari-papuraLăstarii tineri se culegeau primăvara devreme, până vara. Astăzi, în Occident, sunt numiți și sparanghel cazac datorită unei legende care spune că lăstarii de papură erau foarte populari la cazaci. Tăiați de la bază, arată ca un fel de praz din care se consumă părțile albe cele mai fragede ce au un gust asemănător castraveților. Se pot consuma cruzi sau gătiți în moduri similare sparanghelului.

flori-papuraFlorile arată ca un fel de hotdog pe băț. Partea comestibilă este floarea feminină, când spicul este încă verde, acoperit de frunze. Are un gust ca de porumb proaspăt și se poate mânca ca un fel de mini porumb fiert. Din aceste flori, desprinse de pe tulpina fibroasă, pot fi făcute diferite preparate. Cel mai des se consumă fierte sau gătie la abur, cu unt, sare și usturoi. Pe internet exită o mulțime de rețete, dacă veți căuta cu termenul cattail recipe, numele plantei folosit în țările de limbă engleză. Se poate adauga ca ingredient la clătite, brioșe, la papare cu ouă și brâză. Când papura devine maronie, culoare sub care planta este cel mai des reprezentată, florile nu mai sunt bune pentru consum.

polen-papuraPolenul de papură se culege scuturând pur și simplu florile masculine în momentul când sunt coapte. E nevoie de multe flori pentru a aduna o cantitate suficientă, însă merită tot efortul. Polenul poate fi folosit la prăjituri, se poate pune la aluaturi unde înlocuiește cu succes cam 1/3 din făina necesară, poate fi adăugat la risotto, la omlete și din nou clătite sau brioșe, de asemenea este excelent pentru îngroșarea sosurilor – mult mai sănătos ca făina.

Papura conține vitamina A, B1, B2, B3, B5, B6, vitamin C,  calciu, magneziu, potasiu, zinc, fier, fosfor, mangan, seleniu, cupru și sodiu. Pe internet găsiți multe rețete cu papură căutând după termenii din limba engleză: bulrush sau cattail recipes. S-ar putea să vă dea câteva idei bune.

Continuă lectura

Pătlagina

Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

patlagina3

PĂTLÁGINĂ s. f. Plantago este un gen care cuprinde aproximativ 200 de specii de plante erbacee, cunoscute sub numele generic de pătlagină. Majoritatea speciilor de pătlagină pot crește și până la 50 cm în înălțime, dezvoltând frunze ovate sau lanceolate în rozetă, tulpini florifere drepte, cu inflorescențe terminale în formă de spic și cu floricele gălbui, roz, sau alb-albăstrui de dimensiuni mici. Frunzele pot fi late sau înguste în funcție de specie și au 5 nervuri longitudinale, vizibile ca niște șanțuri.

Speciile de plantago cresc pe toate continentele și se întâlnesc în tipuri de habitat diverse. Unele sunt adaptate la zonele alpine, iar altele care preferă zonele aride de coastă. Dar cele mai răspândite în Europa, inclusiv la noi, se găsesc în flora spontană din câmpie și zona de deal, la marginea satelor, pe terenurile virane și uneori prin grădini. În zonele urbane pot fi întâlnite prin bălăriile din zonele lăsate sălbăticite. Preferă solurile umede, dar cresc fără pretenții și în soluri mai dificile.

Cele mai comune 3 specii de pătlagină la noi în țară sunt:

plantago-majorPlantago major.  Pătlagină, numită și minciună, iarba-bubei, iarbă-de-cale, iarbă-grasă-de-grădină, iarbă-mare, limba-boului, limba-oii, plăcințica-vacii. Frunze late,

Plantago-lanceolataPlantago lanceolata. Pătlagina-îngustă, numită și limbariță, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limba-șarpelui.

Plantago-mediaPlantago media. Pătlagina-păroasă, numită și iarbă-de-cale, limba-mânzului, limba-oii.

Aceste soiuri de pătlagină au fost folosite din timpuri ancestrale. Una dintre primele mențiuni este într-un Herbarius de la sfârșitul secolului 4, numit Pseudo-Apuleius, care pomenea pătlagina ca remediu împotriva mușcăturilor de șarpe. Apoi prin secolul 10, în manuscrisul anglo-saxon Lacnunga, este notată în Poțiunea de nouă plante pregătită împotriva infecțiilor și a otravei.

La noi, există o lungă tradiție de folosire a pătlaginei ca remediu împotriva infecțiilor cauzate de tăieturi sau scărpinături, datorită efectelor sale antiseptice. Pe vremuri, la țară, oamenii puneau frunzele zdrobite direct pe rană atunci când se accidentau în sapă sau cuțit, dacă aveau bășici căpătate din frecarea cu frânghie, de exemplu, sau le foloseau pentru ameliorarea mâncărimilor cauzate de ciupiturile de insecte. Este un remediu natural ce calmează urzicăturile și usturăturile cauzate de arsurile de soare.

Pătlagina conține mulți compuși bioactivi ca flavonoide (compus organic întâlnit în multe plante care are un efect benefic în dieta umană pentru că alterează acțiunea negativă a alergenilor, virușilor și carcinogenilor), allantoină (alt compus organic care stimulează creșterea celulelor) și aucubină (compus organic care protejează ficatul). Studiile științifice au demonstrat efectele pătlaginei ca anti-inflamatoare, analgezică, ușor antibiotică, cicatrizantă și activă în creșterea imunității. Este bogată în vitamina A, minerale și calciu.

Astăzi, cea mai cunoscută formă de consum a pătlaginei este ceaiul, însă planta poate fi folosită și în stare crudă. Frunzele, mugurii și florile sunt comestibile și pot fi preparate proaspete sau gătite în modalități felurite. Ca la multe plante din flora spontană, ele sunt mai bune tinere – frunzele și tulpinile mature devin fibroase pe măsură ce îmbătrânesc, totuși chiar și acestea se pot consuma fără probleme dacă sunt fierte suficient. Semințele plantei sunt extrem de mici și pot deveni o durere de cap în momentul culesului, însă la rândul lor sunt pline de vitamine și nutrienți. Se pot pune în mâncăruri sau salate, în aluaturi, sau pot fi făcute făină. În comerț, în magazinele de profil, se poate găsi făină sau tărâțe de Psyllium, un nume complicat care nu este altceva decât o varietate de pătlagină ce provine din subcontinentul indian și care dezvoltă semințe ceva mai mari ca dimensiuni.

Ceaiul și tinctura de pătlagină au fost și sunt folosite ca remedii pentru tuse ca expectorante, pentru ameliorarea colitei, cistitei, problemelor diuretice sau constipațiilor.

Din fibrele de pătlagină crecută la maturitate pe vremuri se făcea și sfoară, frânghie, sau chiar diferite împletituri.

patlagina2

Continuă lectura