Etichete

,

Iris-pseudacorus.png

Am fost pe balta Dâmboviței să adun hamei și soc, și-am dat de cei mai frumoși iriși galbeni de apă, Iris pseudacorus. Și dacă tot m-am băgat în smârcuri noroioase s-ajung la ei, cât pe ce s-alunec în mocirlă, am căutat să aflu mai multe.

Sălbatici prin excelență, acești iriși rar cresc prin grădini, căci le plac solurile nămârloase de lângă ape, dar a fost o vreme când erau priviți cu mare stimă, căci rădăcina lor era considerată leac pentru tot soiul de afecțiuni. Era mult folosită în trecut ca plantă medicinală de cine avea instruirea de-a vindeca – șamani, vraci, doftoroaie – dar în prezent este rar utilizată din cauza naturii sale extrem de caustice.

Sucul de rădăcină era considerat un remediu pentru tusea încăpățânată, pentru splină rea, convulsii, lepră și muscătură de șarpe. Ba chiar, preparată anume, din rădăcină și flori se extrăgea un ulei parfumat, folosit pentru a frecționa tendoanele și articulațiile. Se mai zicea că ar fi un excelent remediu contra durerilor de dinți: o felie de rizom frecată de dintele dureros sau ținută între dinți făcea durerea să dispară dintr-o dată.

Din flori se extrăgea o vopsea galbenă pentru textile, iar din rădăcină, amestecată cu sare verde (sulfat de fier), un negru intens.

Am găsit și această informație, foarte interesantă: ”A French chemist, early last century, discovered that the seeds, when ripe, freed from the friable skin which envelops them, produces a beverage similar to coffee and even much superior to it in flavor, but they must be well roasted before using.”

Sursă: https://www.botanical.com/botanical/mgmh/i/iripse09.html#med