Socată de casă (Sambucus nigra)

Etichete

Sambucus nigra, socată de casă

Cea mai bună și mai sinceră rețetă de socată rămâne cea făcută în casă. Indiscutabil. Iată și metoda mea, simplificată la minimum după mai mulți ani de încercări.

Dar, înainte, să lămurim câteva reguli:

1. Socata nu are nevoie de drojdie adăugată. Florile dezvoltă propriile lor drojdii care, prin procesul fermentării, se vor dezvolta și vor oferi socatei gustul și textura specifice.
2. Socata nu se fierbe și nici nu se infuzează cu apă fierbinte. Dacă o fierbeți o puteți numi ceai de soc, dacă vreți, dar socată nu mai e. Apa clocotită omoară drojdiile și nu se va mai produce acel proces de fermentare, extrem de benefic pentru organism.
3. Culegeți florile dintr-un loc departe de trafic și noxe, fără a rupe crengile și-a jumuli cu totul arbuștii de Sambucus nigra, aveți grijă la gândăcei, căci unii arbuști pot fi mai puricoși ca alții.
4. Unii spală florile, eu nu o fac, căci prefer să le preservez polenul și realitatea este că florile nu apucă să se prăfuiască prea tare dacă le culegeți când abia au înflorit.
5. Mulțumiți-le socilor pentru flori.

Iată și rețeta mea simplă. Proporțiile se modifică… proporțional.

• 8 litri apă rece (eu am un borcan mare de sticlă de această capacitate – atenție, recomand sticlă, nu plastic, cred că merge și-n vase emailate, dar eu n-am făcut așa niciodată)
• 16 flori de soc (tăiați-le codițele mai mari)
• 800 gr miere (eu am folosit de salcâm în acest caz)
• zeama de la 3 lămâi (nu-i obligatoriu, dar mie-mi place acrișoară)

Se lasă la fermentat între 3 și 5 zile, în funcție de temperatura ambientală. Eu pun borcanul pe balcon, pe pervaz, dar nu în soare direct toată ziua. Trebuie amestecat de două ori pe zi, dimineață și seara. După ziua a treia gustați și, dacă vă place, strecurați-o și trageți-o la sticle. Unii o prefera mai acidulată și pentru asta are nevoie de un timp un pic mai lung, dar trebuie ținut seama că procesul de fermentație, deși mai lent, va continua și la frigider.

Cel mai bine se bea rece, la pahar răcorit, când vii de-afară.

Anunțuri

Blinii de salcâm (Robinia pseudoacacia)

Etichete

blinii de salcâm, șoricei de salcâm, frigănele de salcâm, gogoșele de salcâm

Dimineață, în timp ce ultimii întârziați părăseau orașul spre părțile lor natale, înghesuiți pe la toate ieșirile, eu mă găseam în iarbă până la genunchi, udă încă după ploaia de aseară, culegând flori de salcâm și primind botezul copacilor care se scuturau de apă.

Anul acesta este prima dată când fac blinii de salcâm, căci la noi în familie nu se obișnuia. Prin alte părți oamenii mai fac, dar nu cred că este un obicei comun și probabil este firesc având în vedere că salcâmul (Robinia pseudoacacia) nu este o specie autohtonă, ci una adusă tocmai din Americi, asemeni altora care au devenit astăzi atât de comune, încât nu ne putem imagina viața fărăă ele.

Aceste flori, cufundate în aluat lichid și prăjite în baie de ulei încins, sunt numite ba gogoșele de salcâm, ba frigănele, unii le mai zic șoricei sau tempura (după termenul japonez). Dar puțini știu, și nici eu n-aveam habar până de curând, că în limba română avem un termen pentru genul ăsta de preparat, păstrat din slavă și regăsit și-n limbile vecinilor noștri: blinie, blinii = ”un fel de mîncare făcut dintr-un aluat ca al clătitelor” (DLRLC, 1955-1957 și ”(Mold.) un fel de jumări” (Șăineanu, 1929).

Bliniile mele de salcâm au fost făcute după cum urmează:

• 250 gr de făină (o cană)
• 200 gr lapte integral
• 150 gr bere albă neflitrată (recomand Bere artizanala Sikaru)
• 50 gr zahăr (2 linguri)
• 2 ouă de țară
• 1 păstaie vanilie
• 1 lingură rom bun (I love Havana Club)
• 1 linguriță sare

Înainte să vă apucați de prăjit, pregătiți la îndemână:

1. într-un tuci puneți la încins 2 căni de ulei (rapiță sau floarea soarelui)
2. acoperiți un platou, pe care veți scoate bliniile, cu mai multe straturi de hârtie de bucătărie absorbantă.
3. țineți la îndemână un clește sau o pensetă de bucătărie cu care veți scoate bliniile din ulei. Paletele rețin prea mult ulei și de aceea nu le recomand.

Se amestecă ingredientele într-un bol mare, până la omogenizare, folosind un tel. Florile se cufundă pe rând în aluat, se scurg până nu mai picură, apoi se cufundă, tot pe rând, în baia de ulei încins. Se țin, întorcându-le pe cealaltă parte, până se rumenesc frumos. Cam două minute de fiecare. În fine, se scot pe hârtia absorbantă.

Din cantitatea de aluat de mai sus vor ieși suficiente blinii pentru un lighean întreg. Se servesc cu zahăr pudră pe deasupra, sau, și mai bine, cu înghețată de vanilie.

Sunt niște mici bombe calorice, vă avertizez, dar, măcar o dată pe an, merită cu prisosință!

Sos verde cu leurdă (Allium ursinum)

Etichete

Allium ursinum, leurdă, Pesto de leurdă

Mic dejun pentru leneși, astăzi, din pâinea cu drojdii de casă făcută alaltăieri ș-un sos verde de leurdă, lângă o cană de ceai.

Cum se face pestoul (de orice fel) până acum n-am povestit. Sunt multe rețete la televizor și prin reviste și nu vreau să vă plictisesc cu aceleași povești. Dar multă lume m-a tot întrebat de-a lungul timpului și, dacă tot am în casă un sos proaspăt făcut, mă înduplec să vă spun și eu metoda mea.

Căci rețetă nu-i pot spune, atât de simplă este. Vă trebuiesc 2 legături de leurdă, 1 sau 2 de pătrunjel (depinde cât de puternică vă place aroma usturoiată), jumătate de cană de miezi de nucă (100 gr), 100 gr de brânză maturată veche (parmezan, grana, pecorino sau, dacă vreți să faceți ca mine, o bucată de brânză fermentată de Horezu) și 150 ml de ulei bun de măsline (dar recomand și alte uleiuri presate la rece dacă aveți prin casă, de nucă ori de bostan).

Înainte de-a le combina pe toate într-un blender (la o adică, după metoda veche, pot fi pisate toate în mojar și încorporat uleiul) eu prăjesc miezii de nucă în tigaia de fontă, ca să devină mai crocanți și să-și elibereze o parte din uleiul lor natural și dau brânza pe răzătoare. Apoi le combin cu frunzele de leurdă și pătrunjel, adaug uleiul și omogeniez câteva minute până capătă textura potrivită (uneori îmi place să fie mai rugos, cu bucățile de nucă și frunze lăsate mai mari – depinde pentru ce-l folosesc). Câteodată, chiar, adaug în plus câțiva căței de usturoi să iasă mai usturoiat – asta mai ales când pregătesc pestoul pentru paste.

Îl folosesc ca adaos la unele mâncăruri, ca sos la paste, îl întind și pe pizza, atunci când nu folosesc frunzele proaspete, îl mânânc cu cartofi copți sau alte legume sau ca pastă tartinabilă în sendvișuri.

Aroma sa este fenomenală, cu toate nuanțele plăcute ale mujdeiului tradițional, dar altfel, și cu ceva în plus, dar, mai ales, fără gustul persistent lăsat de usturoi. Așa că pestoul de leurdă poate fi consumat la orice oră, chiar și dimineața, zic eu.