alliaria-petiolata

Usturoița (Alliaria petiolata), o plantă care deja a apărut prin multe locuri din țară, nu poartă degeaba acest nume. Deși este mai degrabă înrudită cu muștarul, cu care împarte aceeași familie botanică, aroma sa amintește de usturoi, ceea ce a făcut să fie una dintre cel mai vechi plante aromatice folosite în Europa, înaintea agriculturii, când triburile care bântuiau continentul încă trăiau ca vânători-culegători.

Cum o recunoaștem?

”Usturoiță, aișoară, frunza-voinicului, iarbă-de-boale, iarbă-de-lingoare (Trans.), iarbă-de-toate-boalele, usturoaie, vindecătoare, vindecușă – plantă erbacee, cu miros tare de usturoi, din fam. Brassicaceae, tulpină erectă, simplă sau ramificată numai în partea superioară; frunzele pețiolate, nedivizate, cele inferioare reniforme, grosier-repand-
crenate, cele superioare cordiform-ovale, ascuțit-dințate; florile mici, sunt albe și dispuse în raceme terminale, caliciul cu 4 sepale erbacee, corola cu 4 petale albe, unghiculate, mult mai lungi decât sepalele verzi, stamine 6, 2 mai scurte și 4 mai lungi (tetradyname); fructele silice patente, aproape patrunghiulare, cu valvele trinerviate, mai lungi decât pedicelele, semințele uniseriate. Crește prin locurile umbroase și umede din păduri, tufișuri, crânguri și grădini. Aprilie-Mai.

Aceasta plantă când se usucă pierde mirosul și gustul de usturoi, pierzand prin umare sulfura de allyl, care-i dă acest gust și miros. Frunzele de usturoiță au proprietăți astringente, vulnerare (bune pentru vindecat rănile), depurative, diuretice. Sucul cel foarte acru al acestei plante se întrebuințează spre a pansa rănile și ulcerațiile, lucrand ca escitant. Semințele pulverizate (sub formă de pulbere) se pot întrebuința, spre a face sinapisme (cataplasme), ca și cele de muștar.” (Zacharia Panțu, Plantele cunoscute de poporul român, 1906)

Istorie

Condimentele si mirodeniile au fost o componentă esențială a negoțului antic, cu mult înainte de secolul al cinsprezecelea, când rute noi comerciale au fost descoperite de europeni. Timp de secole, dacă nu milenii,  intermediari din Orientul Mijlociu și Africa de Nord au păzit cu strășnicie sursele acestor încărcături valoroase, îmbogățindu-se de pe urma lor. În timpurile vechi, mirodeniile aveau o gamă largă de utilizări, de la aromatizarea mâncărurilor, la producerea parfumurilor și obținerea a tot felul de leacuri folosite în medicina tradițională. Cea mai mare parte a istoriei cunoscute, Europa s-a găsit mereu la capătul îndepărtat al drumului condimentelor care începea din regiunile îndepărtate ale Asiei.

Dar, de foarte multe ori, când accesul la sursele aromatice răsăritene era minim sau deloc, europenii au trebuit să recurgă la utilizarea plantelor locale. Există multe studii asupra primelor condimente folosite pe continentul nostru, iar unul publicat relativ recent aduce doveziile folosirii unei plante aromatice acum 6000 de ani. Dar probabil că uzul ei este încă și mai vechi.

Această plantă este, ei bine, modesta usturoiță, ale cărei urme au fost găsite în reziduuri păstrate pe câteva cioburi de ceramică străvechi, descoperite într-o serie de situri arheologice din Danemarca și Germania. Depozitele carbonizate au fost datate acum 5.800 – 6.150 de ani, la finalul epocii de piatră. Arheologii au gasit fitolite (pete microscopice de silice pe bază de plante) pe cioburile de ceramica arsă de foc, iar acestea au fost identificate drept semințe de usturoiță.

Uz alimentar

Întreaga planta este o sursă de hrană: semințele, florile, frunzele, tulpina și rădăcina. Părțile aeriene pot fi folosite într-o varietate de moduri: de la pesto, la salate și mâncăruri gătite. Rădăcinile sunt foarte apropiate la gust de hrean.