gutui

Gutuiul (Cydonia oblonga syn. C. vulgaris), cunoscut și cultivat încă din antichitate, este singura specie din genul Cydonia, familia Rosaceae. Originile sale par a fi fost în zona munților Caucaz, pe un teritoriu relativ vast din Orientul Mijlociu, aparținând astăzi de Pakistan, Afganistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran, Irak, Azerbaijan, Armenia, Georgia și estul Turciei.

Primii care l-au pomenit au fost akkadienii numindu-l supurgillu, formă străveche care s-a păstrat în termenul arab de astăzi safarjal. Noi europenii, însă, am luat contact cu acest fruct abia în timpurile civilizaţiei antice greceşti, unde fructul era numit κυδώνιον μῆλον (kydonion melon), adică măr de Kydonia, după portul cu același nume din insula Creta. Pesemne că gutuile erau un apreciat articol de export în comerțul maritim de la acea vreme, ce conecta puncte dintre cele mai îndepărtate în bazinul mediteraneean și pontic, iar acest port fusese unul care se remarcase suficient ca fructele să fie asociate cu orașul.

De aici, acestă denumire antică, kydonion, a fost purtată în toate colțurile lumii cunoscute atunci, iar prin contact cu limbile locale și cu trecerea timpului termenul s-a degradat, adaptându-se lingvistic, astfel că, după milenii, avem codoing în franceza proversală (cu forma coing în restul Franței), codony în catalană, kuduina în bască sau cutugna în siciliană (cotonia în restul Italiei). Această ultimă formă se apropie de macedoromânul gutuniu, care explică și meglenoromânul gătun și românescul gutân (Banat)/gutâi/gutui.

Chiar și englezescul quince se trage din aceeași rădăcină, prin intermediul lui cooin din franceza medievală, pe care anglo-saxonii l-au transcris quoyn prin secolul al XIV-lea. Incredibil cum toate se leagă, după o analiză atentă, nu-i așa?

Se crede că domesticirea gutuiului a precedat cultivarea mărului și străvechile mențini traduse ulterior prin măr, să se fi referit inițial la gutui. Între ele, chiar mărul din grădina raiului ar fi fost la început un gutui* și, asemeni lui, celebrele ”mere de aur” din grădina Hesperidelor.

Prima carte de bucate a Europei, celebra culegere romană de rețete a lui Apicius, recomandă gutuile coapte cu miere, aceasta fiind și metoda mea preferată de-a le consuma, în afara gemului de gutui, care rămâne favoritul meu din oricare există.

Am alcătuit această poveste, aseară, după ce, vizitând Târgul de la MȚR, am dat de taraba unei ardelence, unde am găsit niște superbe gutui, micuțe cum nu am mai văzut, unele cât merele sălbatice, gheboase și păroare, dar atât de profund parfumate încât abia acum realizez cât de anormal de inodore sunt fructele din marile lanțuri de magazine. Zece gutui dintre acestea mi-au înmiresmat toată bucătăria în numai câteva minute de parcă aș dat cu esențe. Sunt uimită și fericită.