Etichete

, ,

pimpinella1

În prima carte de bucate, de la sfârșitul anilor 1600, un manuscris redactat într-o frumoasă și pitorească limbă veche românească cu caractere chirilice, intitulat „Carte întru care să scriu mâncările de vițel, râmător, oao, peşte şi raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec şi de dulce, despre orânduiala lor și alte învățături de a face vinuri”, care a aparținut inițial bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, se pomenește, printre verdețurile folosite la diverse preparate, și o denumire care nu-mi era familiară până acum câteva zile.

Este vorba de pimpinelă, care apare de mai multe ori în manuscris, dar astăzi folosit extrem de rar. (Dicționarul de sinonime, 2002)

Ce este pimpinela?

Un soi de pătrunjel sălbatic, numit și pătrunjel-de-câmp, o plantă erbacee, din familia Apiaceae, care poate fi întâlnită crescând spontan prin fânețe, pășuni, coline aride, pe locuri uscate și pietroase de la câmp și de la munte. Două specii, strâns înrudite, au primit această denumire: Pimpinella saxifraga și sora ei mai înaltă, Pimpinella major.

Cum o recunoaștem?

Pimpinela are ”tulpina cilindrică, fin-striată, lipsită de frunze în partea superioară, glabră, sau, la bază, slab-fin-păroasă; frunzele penatisecate, segmentele sesile, ovale, dințate, lobate sau incise; florile albe sau rozee, dispuse în umbele, pedunculul florilor glabru, stilele în timpul înfloririi mai scurte decât ovarele; fructele ovale, comprimate, sunt glabre și prevăzute cu 5 coaste egale, filiforme.” (Extras din Zacharia Panțu, ”Plantele cunoscute de poporul român”, 1906)

pimpinella2pimpinella3Pimpinella saxifraga.

pimpinella6pimpinella4  Pimpinella major.pimpinella5Pimpinella major var. rubra.

Etimologie

”Italiana este prima limbă romanică cu care româna a venit în contact şi de la care am primit întâile elemente latino-romanice încă de la începutul secolului al XV-lea. […] Primul cuvânt de sursă italiană a fost unul din domeniul economic, şi anume moneda de aur numită ducat. În limba veche ne întâmpină însă şi mulţi termeni de sursă romanică cu sens culinar. Astfel, dintre relativ multele lexeme cu tentă gastronomică împrumutate de română din italiană în trecutul îndepărtat, DIL* a înregistrat – precizând prima dată a apariţiei în limba română şi etimonul sau etimoanele fiecăreia – cuvinte precum […] pimpinelă.” (Extras din Florica Dumitrescu, ”Din semantica elementelor lexicale gastronomice de origine italiană din româna actuală”, 2009)

  • *DIL = Gheorghe Chivu, Emanuela Buză, Alexandra Roman Moraru, ”Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421–1760)”, Bucureşti, 1992.

Pimpinela este o formă coruptă a latinului bipennula, care se referă la frunzele bipenate.

Cum se folosea pimpinela?

”Plăcintă: Ia oaole și le bate bine cu puțintea sare, apoi le amestecă cu pimpinelă, izmă, maghiran, măcriș de cel ce să face pe iarbă și pătrânjăi, bine toate pisate, și le fă, apoi, plăcintă, puindu-le pe deasupra zahar, iar fiind primăvară, în loc de erburi pune flori de soc.” (Carte întru care să scriu mâncările de vițel, râmător, oao, peşte şi raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec şi de dulce, despre orânduiala lor și alte învățături de a face vinuri, sec. XVII)

Pesemne că pimpinela era folosită în moduri mimilare hasmățuiului, cu care este înrudită (asemeni pătrunjelului și altor umbelifere), ea având o aromă intensă, ca de anason.