catina-de-gard

Goji nu este un import recent, deși fascinația pentru aceste fructe bogate în vitamina C și antioxidanți a explodat în ultimii ani datorită faimei crescute a medicinei chinezești. În lume sunt două feluri de goji: Lycium barbarum (sau L. vulgare în referințe mai vechi), care crește bine mersi în flora spontană din toată Europa medie și sudică până în China și Lycium chinese, o varietate ceva mai aparte și mai rară, originară dintr-o zonă nu foarte mare a Tibetului.

Chinezii au apreciat calitățile binefăcătoare ale fructelor de Lycium barbarum și, de-a lungul istoriei lor care este una considerabilă, au cultivat și selectat soiuri din ce în ce mai bune, care dau astăzi fructe multe, cu gust ceva mai dulce.

Lycium barbarum european, însă, crește sălbatic și ca orice plantă sălbatică, necizelată de intervenția generațiilor de grădinari, este un pic mai ierboasă, ceva mai amăruie, dar nu mai puțin comestibilă. Calitățile sale alimentare și medicinale sunt aceleași.

Și acum, surpriza, Lycium barbarum – goji, ca să-l numim după termenul său cel mai faimos – s-a găsit și la noi, nu știu dacă dintotdeauna, însă cu siguranță de suficientă vreme încât să capete denumiri românești. Prin Transilvania îi se spunea licină sau lițian, iar în Bucovina rachipară sau zăhărică. A fost asemănat cu cătina, o plantă cu istorie veche, care le era mai familiară țăranilor, astfel că un alt nume a prins: cătină de garduri.

În mod straniu, însă, cătina de garduri nu a ajuns prea apreciată, ba chiar se zicea că-i o plantă veninoasă, fiind o solanacee și de aceea cu frunze amare, toxice datorită solaninei. Până și Zacharia Panțu, care o menționa în cartea sa ”Plantele cunoscute de poporul român” publicată la 1906, o numea otrăvitoare.

Astăzi știm însă mai bine. Cătina de garduri este varietatea sălbatică a gojiului cultivat, comestibilă și cu la fel de multe aplicații practice în bucătărie și medicină naturistă.