Etichete

, , ,

pizda-tigancii5

PIZDA-ȚIGĂNCII. Lamium purpureum. Plantă erbacee anuală din familia Lamiaceae, genul Lamium, rudă cu urzica (Urticaceae), cu care se aseamănă și cu care poate fi confundată datorită frunzelor similare – înainte de faza de înflorire, căci florile au aspect diferit. Spre deosebire de urzici, pizda-țigăncii nu înțeapă, fiind una dintre speciile de urzici moarte. O altă confuzie, extrem de comună, se face de obicei cu o altă urzica-moartă, Lamium amplexicaule.

Probabil că zona de origine a acestor plante era zona temperat-caldă, care începe din marginile vestice ale bazinului mediteraneean până spre Munții Caucaz. În prezent, planta este răspândită în toată Eurasia, ba chiar s-a instalat și pe continentele americane, unde este considerată specie invazivă. La noi crește în toată  țara și se întâlnește în flora spontană de la câmpie și deal, pe terenuri sălbatice sau lăsate necultivate, prin livezi, vii și pe la marginile grădinilor, destul de des printre brazdele de pe câmpuri, la începutul primăverii, înainte de semănat. În general, este considerată buruiană – pentru agricultori este o plantă nedorită, căci are tendința de-a folosi azotul din sol, sărăcindu-l pentru culturi.

Cum o recunoaștem?

Are dimensiuni mici, între 5 și 20 cm (rar 30 cm), este acoperită cu perișori foarte fini și, spre deosebire de urzică care are o secține a tulpinii rotundă, la pizda-țigăncii aceasta este pătrată.

Frunzele păroase sunt verzi în partea inferioară a plantei și roșu-violacee spre vârf, de unde și numele în alte limbi: purple deadnettle în engleză, lamio purpurea în italiană, lamier rouge în franceză, etc. Frunzele nu sunt mai mari de 2-4 cm, cu un pețiol micuț de 1-2 cm. Au marginile zimțate și vârf ascuțit.

Florile sunt mov deschis și au formă asimetrică, tubulară, cu un fel de glugă deasupra și două petale inferioare. Înfloresc tot timpul anului, de primăvara devreme până la sfârșitul toamnei. De aceea, sunt printre cele mai căutate flori de către albine, în special datorită catității mari de polen pe care o produc în perioada aprilie-mai.

pizda-tigancii1pizda-tigancii2

Etimologie

Numele acestei plante este, după mine, o dovadă a lipsei de pudibonderie a civilizației rurale. Și pe bună dreptate căci natura nu este rușinoasă. Cred că denumirea acesta, care se regăsește numai la noi, are o anumită candoare, deloc zeflemitoare – și nu mă refer la tonul cu care ar fi putut fi pronunțată, cât la înțelesul subliminal, care implică posibilitatea unor situații erotice pe care nu le-am fi intuit la sate.

Motivul pentru care pizda-țigăncii își poartă numele poate fi similitudinea vizuală a florii cu labiile unei vulve, în special al unei femei cu origini orientale, cu pigmentul mai închis. Dar poate fi și ideea dulceții sexului oral, într-un context cultural în care această practică era asociată cu exoticul. În sprijinul acestei ipoteze poate sta cealaltă denumire a plantei, sugel (Trans.) – pentru că florile smulse din calicii și supte, au un gust dulce, pe care probabil că mulți vi-l mai amintiți din copilărie. În fine, un alt motiv, ar putea fi mirosul neparfumat al florilor, considerat mai degrabă neplăcut. Sau ar putea fi toate aceste motive, deodată.

Îi se mai spune simplu țigancă (Banat), sau, asemeni națiilor vecine, urzică-moartă, ceea ce nu o diferențiază de alte specii de urzici moarte.

Uz culinar și practic

Lăstarii, vârfurile plantei, frunzele tinere și florile sunt comestibile și se pot adăuga la salate sau la mâncăruri, ca verdeață de primăvară. Florile sunt dulci și pentru copii din vechime erau minisnacks-urile oferite de natură.

Planta, bine mărunțită, poate fi folosită alături de urzici în sosuri verzi sau pesto, dar numai când este tânără și nu a acumulat nitrați dăunători din sol, lucru care este valabil, de fapt, la orice erbacee.

pizda-tigancii6Pilaf cu urzici și flori de pizda-țigăncii.

pizda-tigancii3Mentă cu frunze și flori de pizda-țigăncii sotate în unt.

pizda-tigancii4Pesto de primăvară din pizda-țigăncii.

Asemeni altor specii din genul Lamium, pizda-țigăncii conține uleiuri esențiale (în perișorii glandulari), mucilagii, tanini și saponini. Datorită acestei compoziții a fost folosită ca plantă de leac în multe tratamente populare străvechi: vindecarea rănilor, reducerea spasmelor musculare și relaxarea sistemului nervos, ca depurativ și expectorant și ca tonic general.

Surse: