Etichete

, ,

maturica6

MĂTURICĂ. Bassia scoparia. Plantă erbacee anuală din familia Amaranthaceae, ceea ce o face rudă cu știrul. Până de curând a fost catalogată în familia Chenopodiaceae astfel că unele siteuri oferă această informație. Măturica este nativă de pe supercontinentul eurasiatic, unde se regăsește în aproape toate formele de relief, de la vest (peninsula iberică) până în estul extrem (insulele nipone). După 1800 a fost aclimatizată și în Americi și Australia unde este considerată specie invazivă.

maturica2

Cum o recunoaștem?

Măturica poate crește până la 150 cm, sub forma unei tufe stufoase, cu o tulpină ramificată la bază și frunzulițe alungite, de un verde-crud foarte intens și acoperite cu perișori foarte fini, vizibili doar la o examinare atentă. Frunzulițele au margini fine, fiind lungi de 5-6 cm, în lațime variind între 1 și 10 mm. Unele dintre plante se înroșesc la venirea toamnei, câteva doar parțial, altele complet, transformându-se într-o nuanță aprinsă magenta – caracteristică care a dat mai multe nume alternative folosite prin alte părți: fireweed (iarba-focului), burning bush (tufă-de-foc) sau summer cypress (chiparos-de-vară).

maturica1

La maturitate – din iulie până în octombrie – măturica înflorește, producând flori micuțe, verzi, aproape nedetectabile, adunate la vârful tulpinii, unde cresc direct în axilele frunzulițelor. Semințele de măturică sunt mici (1-2 mm), cu formă sferică, ușor presată și aspect de ouă de pește de unde și denumirea de caviar-de-uscat, caviar-de-munte sau caviar-de-câmp.

maturica10maturica4

Etimologie

Deși planta se regăsește și în spațiul carpato-dunărean dintotdeauna, locuitorii acestor locuri nu i-au acordat o atenție specială, prin urmare ea nu are multe nume după care să fie recunoscută local. Dar am să o iau pe rând.

Primul cărturar european care a înregistrat-o științific a fost botanistul suedez Carl Linnaeus, care a numit-o în 1753 Chenopodium scoparium. Șase decenii mai târziu, un specialist german de această dată, Heinrich Schrader, a plasat măturica în genul Kochia, numit astfel după prietenul său, Wilhelm Daniel Joseph Koch, un alt botanist renumit. Specia a ajuns să fie cunoscută drept Kochia scoparium.

În 1978, măturica a fost recatalogată pentru a treia oară, de data aceasta în genul Bassia. Transferul științific a fost confirmat în 2011 prin studii de filogenie (care ne spun dacă la nivel molecular un grup de organisme se înrudesc sau nu). Astfel că numele botanic al speciei este în prezent Bassia scoparia.

Întrebuințări

Al doilea nume pe care nu l-am discutat până acum – scoparia – vine din latină și se traduce prin mătură. Acest termen descrie, în primul rând, aspectul unei plante – de tufă ierboasă bogat ramificată – și nu neapărat întrebuințarea sa domestică. În cazul nostru însă cele două coincid, căci măturica a fost folosită dintotdeauna în gospodăriile de la țară drept mătură de curte. De unde și denumirea românească. Pentru aceasta planta – când este suficient de înaltă – este legată la bază și la mijloc astfel încât ramurile ”să se așeze” și lăsată să mai crească, apoi, la tăiere, legăturile se strâng și se pune la uscat. Fără multă bătaie de cap se obține o mătură flexibilă, nici prea tare ca cea de nuiele (Cytisus scoparius), nici prea fină ca cea de casă (realizată din sorg, Sorghum vulgare) – perfectă pentru curte și aleile de pământ. Eu am crescut cu această plantă în curte. Apărea spontan și bunica mea smulgea exemplarele nedorite, lăsându-le să se dezvolte doar pe cele ce apăreau la marginea grădinii. Mătura cu ea în grădină, la păsări, la lemne, în solar și pe măsură ce o folosea mătura prindea formă, se tocea pe anumite părți și devenea din ce în ce mai bună, până când se tocea de tot și urma alta le rând.Acest obicei se regăsește în toată Peninsula Balcanică, prin Rusia și chiar în zonele rurale din Italia.

Datorită culorii aprinse, în alte părți, măturica este cultivată în special ca plantă decorativă prin parcuri sau grădini. De pildă în Japonia, în prefectura Ibaraki, localizată la mai puțin de două ore de mers cu mașina din Tokyo spre nord, se găsește Hitachi Seaside Park – un parc spectaculos amenajat cu tufe de măturică care toamna se transformă toate într-un roșu aprins cu un efect puternic asupra vizitatorilor.

Întrebuințări culinare

Tot japonezii au știu să valorifice și altfel măturica, în scopuri culinare neînchipuite la noi. Poate că și alții au gustat frunzulițele tinere, culese când planta este încă moale și fragedă – au un gust sărat plăcut, astfel că vârfurile și frunzulițele se pot consuma asemeni spanacului. !Fiind o erbacee, însă (la fel ca spanacul, ștevia sau măcrișul) măturica are tendința de a acumula nitrații din sol – dăunători pentru sănătate – de aceea este de preferat să fie alese plantele crescute pe terenuri nefertilizate de agricultura intensivă.

Dar îi pomenisem pe japonezi și găselnița lor culinară care astăzi face deliciul unor restaurante rafinate, extrem de scumpe. Este vorba de o specialitate numită tonburi, obținută din semințele de măturică. Acestea se culeg, se lasă la uscat, se înmoaie o zi și se fierb, apoi se freacă cu mîinile pentru a îndepărta pielița. Produsul obținut este o masă de sfere lucioase, cu gust plăcut, folosite mai ales la decorarea mâncărurilor din fructe de mare. Este considerat o delicatesă și se vinde la prețuri de neimaginat pentru cei care consideră măturica doar o buruiană bună de smuls.

maturica5maturica3maturica9maturica8maturica7

În medicina tradițională chineză măturica este folosită ca remediu pentru bolile de piele, diabet, artrită, probleme ale ficatului și gălbinare. Se consumă semințele ca mai sus, sau se macină sub forma unei făine.

Trivia

Știți imaginile acelea din filmele western când trec tufe bătute de vânt pe strada principală a orășelului unde protagonistul se trezește față în față cu personajul rău și își trag pistoalele? Acelea ar vrea să fie tufe de măturică desprinse de vânt, celebrele thumbleweeds. Însă realitatea este că pe vremea Vestului Sălbatic măturica nu făcea parte din vegetația vest americană. Acest adaos dramatic a fost o găselniță a cinematografiei americane a secolului 20. În schimb tufele acestea rostogolitoare au făcut dintotdeauna parte din peisajul stepelor pontice, prin Bărăgan și stepele Moldovei.