Etichete

, ,

scorus3

SCORÚȘ s.n. Sorbus domestica. Arbore din genul Sorbus, familia Rosaceae, rudă cu măceșul. Poate crește până la 20 m sub forma unui copac cu tulpină groasă și coroană bogată, deși cel mai des este întâlnit ca arbust de 2-3 m. Scoarța este maronie, fină la tinerețe, dar șănțuită și cu asperități pe măsură ce copacul îmbătrânește. Frunzele sale sunt compuse din până la 21 de folii pinate, înguste și lungi de 3-6 cm, cu marginile zimțate. Înflorește la sfârșitul primăverii și face flori albe cu 5 petale rotunde și 20 de stamine de culoarea untului, adunate în buchețele bogate. Florile sunt hermafrodite și sunt polenizate de insecte. Fructele, numite popular scorușe, apar toamna, au cam 3 cm și coajă verde maronie ca la pere, uneori roșu aprins la fructele expuse direct în soare. Există două varietăți: pomifera (cu formă de măr) și pyrifera (cu formă de pară).

scorus1scorus2scorus4

Scorușul este nativ pe continentul european, întâlnindu-se până în Caucaz și la sud chiar și în zonele blânde ale Africii de nord-vest, dar în prezent specia este considerată amenințată în regiunea Alpilor (Elveța și Austria) și foarte rar întâlnit în peninsula iberică. Cel mai vechi exemplar european este un copac bătrân de 400 de ani, înalt de 11 m și cu o coroană cu diametrul de 18 m, care a supraviețuit în apropierea orașului ceh Strážnice, din provincia Moravia.

La noi, scorușul poate fi întâlnit în flora spontană din zona de deal, până la altitudini de 800 m, unde crește la marginea pădurilor de stejar și ulm, sau pe locul pădurilor tăiate, fiind un mare iubitor de lumină. Crește solitar, preferând solurile calcaroase de natură diferită – de la cele argiloase la cele mixte.

Numele scoruș este similar latinului sorbus, folosit pentru denumirea stiințifică, pe care dicționarele românești îl consideră originea etimologică a termenului românesc. Dar acest cuvând este mai vechi decât civilizația romană, el având origini orientale aramaice. De fapt una dintre primele menționari în scris este din Talmudul Babilonian, unde scorușul era citat sub numele de zardasa.

Scorușele sunt fructe micuțe de dimensiunea unor nuci, cu gust puternic astringent în momentul în care sunt gustate direct din copac. Totuși, lăsate să se răscoacă la întuneric, pentru 3-4 săptămâni, ele devin dulci și plăcute la gust. Se recoltează toamna târziu, după prima brumă. Atunci fructele se înmoaie și pot fi mâncate ca atare. Sunt zemoase și sățioase. Cum spuneam și mai sus pot fi piriforme sau sferice, galbene sau brune, cu pulpă tare. Conțin zaharuri naturale, vitamina A, vitaminele B1 și B2, citamina C, potasiu, minerale.

Scorușele se consumă proaspete sau gătite sub formă de marmeladă, compot, dulceață sau pastă. Din ele se mai prepară o băutură fermentată slab alcoolică și ușor acidulată, similară cidrului.

Alternativ, în scopuri terapeutice, se pot folosi atât frunzele cât și scoarța în decocturi (ceaiuri medicinale). Aceste ceaiuri, dar și scorușele proaspete au efect astringent antidiareeic, antiinflamatoriu și calmează durerile. Ele sunt indicate în tratarea anemiilor, a diareei, tusei și chiar reumatismului.

Deși de multe ori sunt confundate cu moșmoanele (Mespilus germanica), ele nu sunt aceiași plantă, la fel cum scorușul nu este aceeași plantă cu scorușul-de-munte (Sorbus aucuparia).

scorus6scorus8scorus5