Etichete

, ,

topinambur4

TOPINAMBUR s.m. Helianthus tuberosus. Plantă erbacee perenă din familia Asteraceae, cultivată ca legumă pentru tuberculii săi bogaţi în inulină. Are o tulpină înaltă ce poate creşte până la 1,5 m (în cazuri excepţionale chiar 3 m), frunze mari, cu o textură aspră, păroasă, a căror dimensiune descrește de la bază spre vârf. Florile, cu petale galben-intens, se aseamănă cu cele de floarea-soarelui, cu o adunătură de mici florete (10-20) în centru. Tuberculii plantei au o formă neregulată, rotundă sau alungită, cu prutuberanțe și dimensiunii variind între 7 și 10 cm. Ca aspect aduc cu rădăcina de ghimbir, dar culoarea lor poate varia de la brun, la alb, roșu și chiar violet.

topinambur1

Istoria topinamburului este similară cu cea a cartofului până la un punct. Planta este originară din Lumea Nouă și a fost importată în Europa în epoca marilor expediții de explorare și colonizare. Dar, spre deosebire de cartof, topinamburul provine din emisfera nordică și a fost adus pe Vechiul Continent de către căpitanii de nave franceze ce făceau legătura transatlantică între porturile franceze și așezările de coastă ale noilor coloniști franco-canadieni. Avem și numele celui care a făcut acest lucru pentru prima dată – Samuel de Champlain, un explorator cunoscut în epocă, care întâlnise acești tuberculi la Capul Cod în 1605, unde planta era cultivată de  triburile native americane cu mult înainte de venirea europenilor.

În anul 1613 tuberculii de topinambur, numiți între timp trufe-canadiene, erau expuși publicului pentru prima dată, pentru a prezenta francezilor exotica legumă minune care-i pe ajutase coloniști să supraviețuiască iernii nordice, lucru care a deschis calea spre adoptarea și cultivarea plantei. Doi ani mai târziu, în 1615, la Vatican fuseseră aduși, drep curiozitate din Lumea Nouă, câțiva indivizi aparținând unui trib nativ sud-american de pe coasta viitoarei Brazilia, Tupinambas. Acest moment memorabil, aparent fără legătură, este cel care va genera numele ulterior al plantei, care va rămâne neschimbat în limbile franceză, spaniolă, germană, italiană, rusă și română până astăzi. La un secol după aceste două momente istorice, naturalistul suedez Carl Linnaeus, părintele nomenclaturii binominale pe care l-am pomenit și în alte ocazii, i-a atribuit plantei – încă nouă pentru cei mai mulți europeni – denumirea de topinambur, crezând, în mod eronat, că ea provine din aceeași regiune a Lumii Noi ca și tribul care vizitase statul papal un secol mai devreme.

Greșeală s-a perpetuat de la o generație la alta, oferindu-ne astăzi un nume straniu și greu de pronunțat sau memorat pentru multă lume. Poate de aceea românii și-au găsit propria denumire, folosită popular în mai mare măsură, în special în zonele rurale – nap-porcesc, plecând de la similaritățile acestuia cu napul obișnuit, pe care populațiile spațiului carpato-pontic îl cunoșteau din Antichitate.

Deja în secolele 18 și 19 napul-porcesc era bine cunoscut și larg cultivat în Europa, inclusiv la noi, însă astăzi popularitatea sa a scăzut dramatic în România până în punctul în care numele nu spune nimic unui mare segment al populației. Din păcate, rar se mai găsește de cumpărat prin piețe, excepție făcând unele zone, în special transilvănene.

Napul-porcesc conține proteine, dar deloc grăsimi și, poate surprinzător, este lipsit de amidon, ceea ce îl face recomandat în cazul persoanelor cu diabet. Este bogat în potasiu, fier, fibre, fosfor, cupru, niacină (vitamina B3) și tiamină (vitamina B1). Principala sa calitate, însă, este cantitatea mare de inulină, un carbohidrat bogat în fructoză, care îi conferă un gust dulce plăcut. Cu cât este mai mult timp depozitat cu atât gustul va fi mai dulce, datorită unor procese chimice care descompune inulina în fructoză – acest lucru este important în procesul de utilizare a napului-porcesc, căci organismul uman nu are abilitatea de-a procesa inulina. De aceea este de preferat să gătim cu napii ținuți o vreme la cămară, ca ei să treacă prin acel procesc natural de transformare – altfel, napii abia scoși din pământ pot cauza dureri de stomac și flatulență. Este un motiv pentru care, odată cu creșterea popularității cartofului, cea a napului-porcesc a scăzut, devenind mai degrabă mâncare pentru animale – de unde și numele. Însă planta are o savoare deosebită și preparată așa cum trebuie este o mâncare sănătoasă și delicioasă.

Tuberculii au fost folosiți în moduri similare cartofului – au aceeași consistență și textură, dar un gust mai dulce, foarte des asemănat cu cel de anghinare. Trebuie avut în vedere că datorită carbohidraților au tendința de-a deveni prea moi la fierbere, dar își păstrează textura când sunt preparați la abur. Sunt excelenți copți, gratinați, chipsuri sau scrijele, dar pot fi, de asemenea, baza unei delicioase supe creme.

Mai jos am adunat câteva rețete de pe internet, pe care le puteți accesa prin linkurile de sub imagini.

Helianthus_tuberosus_kz7Napi-porcești rumeniți sub capac cu usturoi si dafin.topinambur2Chipsuri din napi-porcești coapte la cuptor.topinambur3Napi-porcești gratin. topinambur5Mini quiche-uri cu nap-porcesc și cepșoară.  topinambur6Pâine de nap-porcesc și rozmarin.