Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

papalau2

PĂPĂLẮU s.m. Physalis alkekengi. Plantă erbacee perenă din genul Physalis, familia Solanaceae, rudă îndepărtată cu vinetele, roșiile sau vânăta-africană. Poate crește până la 60 cm, sau chiar mai înaltă în condiții prielnice. Are frunze mari, cu formă romboidală, cu marginile ușor ondulate și vârf ascuțit, de altfel tipice pentru această familie de specii de plante. Frunzele, tulpina și florile sunt acoperite cu perișori foarte fini. Înflorește toamnă și face flori micuțe cu formă pentagonală, alb-gălbui și un calice care la maturitate ajunge să aibă forma unui lampion intens portocaliu, cu pereți fini ca de hârtie ce protejează la interior un fruct micuț roșu-portocaliu, de dimensiunea unei cireșe. Acesta este și elementul caracteristic, reconoscibil al păpălăului pentru care este cunoscut în aproape toate limbile ca lampion-chinezesc sau lampion-japonez.

papalau1

Păpălăul este o plantă care apare în mod recurent în flora spontană din zonele cu climă temperată și are o istorie străveche, încât o arie precisă de origine este dificil de stabilit, dar cu siguranță el aparține Lumii Vechi (specii similare din genul Physalis se găsesc pe continentele americane, însă există clare diferențe de morfologie și caracteristici). Aria sa de răspândire este vastă și se întinde din sudul Europei Estice până la capătul continentului Asiatic, dar în prezent planta – datorită adaptabilității și ușurinței cu care se înmulțește – a ajuns considerată specie invazivă și pe alte continente. A fost bine cunoscut de către civilizațiile Extremului Orient – chiar și astăzi s-a păstrat un festival dedicat lui în insulele nipone, unde este numit hōzuki.

Dar, în ciuda numelui cu trimiteri asiatice, păpălăul a fost prezent și cunoscut de populațiile care au locuit în spațiul carpato-dunărean din timpuri imemoriale. La noi, planta poate fi întâlnită prin păduri, lăstărișuri, terenuri virane și, deseori, în grădini, unde este cultivată ca plantă decorativă tocmai datorită calicelor intens colorate, ce își păstrează culoarea chiar și planta s-a uscat. Puțini români, însă, o pot identifica astăzi, dar și mai puțini știu că fructul păpălăului este bun de mâncat.

Unele supermarketuri paneuropene, prezente și la noi, comercializează fructe de Physalis peruviana, sora păpălăului, extrem de asemănătoare şi cu aceleaşi întrebuinţări, dar cu fructul galben-portocaliu şi calicele auriu sau galben-verzui. Este comercializat sub numele generic de physalis – un fruct care rămâne exotic și ciudat pentru majoritatea românilor.

papalau5Physalis peruviana.

Însă strămoșii noștrii nu ar fi fost surprinși de păpălău, a cărei origine etimologică în limba română încă trebuie căutată. Îi se mai spune cireașă-de-iarnă sau cireașă-evreiască, beșicuri, gogoașe, iarba-bubei, papele și zârnă. Și, datorită medicului și naturalistului grec Discorides Pedanios, care a scris De Materia Medica între anii 50-70 ai primului secol al erei noastre, s-a păstrat inclusiv denumirea în limba dacă cu diverse forme de transcriere (traducere din greaca veche): cicolida, cocalida, colida, coicolida, cycolis, koikodila, koikolida, kokalida, kukolida, kolida, kykolida, kykolis.

În dicționare vechi românești, ca cel a lui Șăineanu (1929) și Scriban (1939), păpălăul este prezent și explicat astfel: O plantă solanee cu florĭ albe gălbuĭ, cu fructu roș în formă de boabă roșie de mărimea uneĭ cireșe închis într´un cálice roș și unflat ca un balon. Poporu-l întrebuințează ca medicament contra bubeĭ rele și dureriĭ de măsele. Fructele luĭ îs diuretice.

Întradevăr, în timpurile vechi, păpălăul era folosit în scopuri farmaceutice, dar și consumat pentru valoarea nutritivă, mai ales că apare la sfârșitul toamnei când fructele, în general, încep să fie tot mai rare. În medicina antică, apoi în cea arabă, păpălăul era folosit în scopuri diuretice, ca antiseptic, ca regulator al activității ficatului și chiar ca sedativ sau laxativ. Pe vremuri se foloseau comprese cu zeama fructelor și a frunzelor zdrobite, sau îmbibate cu o infuzie făcută din aceste părți ale plantei, pentru ameliorarea afecțiunilor pielii, a furunculozelor, a eritemului și a durerilor reumatismale.

Fructul este bogat în cantități mari de vitamina C, minerale, acid citric, zaharuri și mucilagii. Tipic pentru o plantă din familia Solanaceae, mai conține și alcaloizi, solanină și fisolină – substanțe amare, care îi dau un gust specific acrișor cu o tentă amăruie.

Din aceste fructe străbunicile noastre știau să facă dulcețuri, marmelade sau bomboane. Astăzi, unele restaurante utilizează păpălăul ca fruct decorativ la prăjituri, tarte, înghețate sau salate de fructe, dar ei folosesc mai degrabă Physalis peruviana, necunoscând detaliile despre păpălăul românesc.

papalau3papalau6

Fructul se poate consuma ca atare, dar și gătit – și nu numai ca desert. Aici am găsit o rețetă apetisantă de orez cu păpălău, ce merită încercată. La fel de bine poate fi folosit în salate sau sandvișuri ca o roșie cherry cu care uneori aduce și cu care, în realitate, se și înrudește, deși gustul este diferit.

papalau4