Etichete

Zaibar

ZÁIBĂR. Soi de viță de vie nealtoită și vinul obținut din acești struguri.

Istoria vinurilor românești, la fel ca și cea europeană, a avut un moment de criză extremă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când toate plantațiile, unele vechi de secole, s-au îmbolnăvit iremediabil și au trebuit tăiate. Ce s-a întâmplat atunci?

Genul Vitis (vița de vie) face parte dintr-o familie de plante străvechi, ce creșteau pe toate continentele din emisfera nordică dinainte de apariția Homo Sapiens. Aceste vițe primitive au evoluat separat, în condiții de climă și sol diferite, fiind expuse la tipuri de paraziți specifici respectivelor zone geografice.

În Europa, agricultura a început mult mai devreme și, odată cu ea, valorificarea viței de vie. Această vița europeană, Vinis vinifera, a fost cultivată și selectată de-a lungul a sute, dacă nu mii de generații, obținându-se varietăți speciale, foarte apreciate la timpul lor.

În paralel, vița americană a crescut sălbatic. Triburile native americane, cu modul lor de viață nomad, preferau un stil de interacțiune cu natura mai puțin intruziv, astfel că strugurii erau culeși direct din flora spontană. Primii care au adus cu ei și obiceiul cultivării și consumării vinului în lumea nouă au fost coloniștii europeni. Dar 200 de ani nu sunt 2000…

Pe la 1850, câțiva butași de vița americană au fost aduși în Europa pentru prima dată. Dar nu se știa că acest lucru urma să afecteze producția și istoria vinului pe toată planeta… Aceștia erau infestați cu un parazite microscopic, la care vița americană își dezvoltase în timp rezistența – faimoasa (acum) și dezastruoasa filoxera.

În numai 20 de ani, podgoriile occidentale au început să aibă probleme grave, dar cauza era încă necunoscută și subestimată de cei mai mulți cultivatori. În 1877, naturalistul român Dimitrie Ananescu a adus la rândul său câțiva butași din Franța și, fără să știe, a cauzat dezastrul viilor autohtone. Într-un sigur deceniu, podgoriile istorice românești au fost afectate iremediabil.

În vest, cercetările de oprire a dezastrului cauzat de filoxera au început imediat în condițiile în care producția de vin scăzuse vertiginos. Soluția a reprezentat-o un nou tip de hibrizi, obținuți din încrucișarea soiurilor europene cu cele americane, mult mai slabe calitativ, dar salvatoare. Acești primi hibrizi au ajuns și la noi: soiul Terras (astăzi cunoscut drept Terasa) a fost introdus în 1895, iar în 1903 au fost aduse căteva soiuri noi, obținute de viticultorul francez Albert Seibel.

Vița Seibel a fost plantată în sudul țării, în special în zonele nisipoase ale Olteniei, unde s-a aclimatizat rapid și a devenit familiară locuitorilor zonei. Iar țăranii, nevorbitori de limbă franceză, au transformat numele din seibel în zaibăr.

Timp de 100 de ani, an de an, zaibărul a fost adoptat, crescut și transformat în vin, în special aici în Oltenia, în timp ce prin alte părți se încerca salvarea soiurilor soiurile românești vechi (Fetească Neagră, Fetească Albă, Băbească Neagră, Crâmpoșie, Galbenă de Odobești, Iordana, Basicată de Dealul Mare etc) prin aceeași metodă a hibridizării pe rădăcini americane. În paralel, în Occident se trecea la varietăți din ce în ce mai atent selecționate.

Oltenii, însă, au ajuns să iubească zaibărul lor și îl consideră o adevărată marcă regională, în timp ce oenologii academicieni insistă că aceste soiuri de la inceputurile hibridizărilor nu sunt bune de nimic, conțin o mare cantitate de alcool metilic, toxic pentru organism, au gust puternic foxat, sunt slabe alcoolic, au o culoare instabilă și sunt predispuse la oțetire. În România, zaibărul nu poate fi comercializat legal sub nici o formă și rămâne un vin de producție proprie nerecunoscut în nici un fel.