Etichete

, , , ,

baraboi1

BARABOI. Chaerophyllum bulbosum. Plantă tuberculoasă, foarte populară pe vremuri, cultivată ca plantă alimentară pentru rădăcinile sale cărnoase, de mărimea și forma morcovilor, ușor zaharoase și cu gust plăcut aromatic.

Cum îl recunoaștem?

Baraboiul este o plantă erbacee anuală, din familia Apiaceae, originară din regiunea eurasiatică, de la Atlantic până în Caucaz. Se întâlnește în flora spontană din toate zonele de relief cu excepția celei alpine și crește prin tufărișuri, prin păduri, prin locuri necultivate sau părăsite, acolo unde solul este suficient de umed. Înflorește în iunie-iulie.

Dezvoltă o tulpină fistuloasă (alungită și goală pe dinăuntru), înaltă până la 2 m, cu peri aspri la bază, iar la partea superioară glabră (lipsită de perișori). Are o culoare verzui-albăstrie (glaucă) cu pete purpurii. Frunzele sale sunt alcătuite din mai multe segmente compuse cu aspect puternic franjurat. La vârful tulpinii apare o inflorescență  de forma unei umbrele întoarse, compusă dintr-o multitudine de floricele albe, purtătoarele semințelor. Acest tip de floare a dat numele inițial al familiei, Umbelliferae, denumire pe care o veți întâlni în unele clasificări mai vechi. Rădăcina este tuberculoasă, are o formă alungită, bombată, ca de bulb și este comestibilă.

Etimologie

Cuvântul baraboi vine din slava veche și se regăsește în limbile Europei de Est sub diferite forme, astăzi regionalisme chiar și în acele limbi: baraboi (bulgară), baraboly (maghiară), barabolia (ruteană).
Bulbii baraboiului erau numiți în vechime barabule. Însă, odată ce cartoful a fost adoptat tot mai mult în culturile naționale începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, baraboiul și rădăcinile sale comestibile au fost încet, încet abandonate, iar numele trecut aproape cu totul asupra noilor tuberculi de cartof.

Un alt nume folosit în mod tradițional este pluralul alunele, denumire atribuită de cele multe ori unei alte plante înrudite cu baraboiul – măndălacul (Bunium bulbocastanum).

Țările anglo-saxone nici măcar nu mai au o denumire pentru el. Îi se spune turnip-rooted chervil, tuberous-rooted chervil, bulbous chervil sau parsnip chervil ceea ce s-ar traduce aproximativ prin hasmățui bulbos sau tuberos. Dar, spre deosebire această altă rudă a sa, frunzele baraboiului sunt toxice – doar rădăcina este comestibilă.

Utilizări culinare

În prezent, baraboiul este foarte rar cultivat, căci tradiția folosirii lui a dispărut în aproape toată Europa, cu rare excepții. Specia se perpetuează pe cont propriu în flora spontană, de unde rar este culeasă. Cred că motivul principal estet faptul că familia umbeliferelor conține specii extrem de toxice, iar asemănarea cu ele poate fi fatală celor ce nu știu să o identifice corect.
În prezent, totuși, barabulele de baraboi sunt redescoperite de fermierii aventuroși, ce au ca target persoanele interesate să consume și altceva. De aceea, un kilogram din aceste rădăcini se vinde foarte scump în piețele organice din țările occidentale, undeva la 17 euro. În Franța, unde este cunoscut sunt denumirea de cerfeuil tubéreux, este considerat o delicatesă și apare pe lista unor restaurante foarte rafinate, ca ingredient de lux.

Și nu este de mirare, căci acești tuberculi cărnoși au un gust dulceag și aromat, care a fost asemănat alunelor de pădure.

O particularitate a barabulelor este cantitatea mare de zaharuri ce se intensifică odată ce tuberculii au fost culeși și depozitați la rece pentru mai multe săptămâni (până la două luni). Amilasa, o enzimă prezentă în rădăcini, transformă glucoza în zahăr, făcând barabule și mai dulci odată cu trecerea timpului.

Barabulele de baraboi se consumă fierte, gătite la aburi sau coapte, în modalități asemănătoare cartofilor sau morcovilor. ■

baraboi2barabo4baraboi3

http://literarygourmet.wordpress.com/2012/02/02/my-new-love-chaerophyllum-bulbosum/