Etichete

, , , , , , , , ,

porumbar4

PORUMBAR s.m. Prunus spinosa. Specie de arbust din genul Prunus, familia Rosaceae, originar din zona meridională a Eurasiei și nordul Africii. În prezent a fost naturalizat în Noua Zeelandă și America de Nord. Se întâlnește în flora spontană din zonele de câmpie și deal, pe la marginea pădurilor și a drumurilor, alături de corcoduș, măceș și soc.

Creşte până la 5 m sub formă de tufă deasă cu mulţi spini, cu rădăcini adânci și scoarţă cenușiu-închis. Lujerii sunt brun-roşcaţi, cu muguri mici, aglomeraţi spre vârful tulpinii. Are frunze eliptice de 2-5 cm lungime. Florile sunt albe, hermafrodite şi apar înaintea înfrunzirii. Fructele sunt drupe rotunde de 1-2 cm, albastre, cu pulpa verzuie foarte acră, astringentă, lipită de sâmbure.

Denumirea botanică spinosa indică spinii caracteristici acestei specii. Numele românesc de porumbar vine din latinul palumbus care înseamnă porumbel. Alte denumiri regionale sunt: târn, coțobrel, curcudel, mărăcine, porumb, porumbea, porumbel, scorombar, spin.

porumbar1

Porumbar este prunul sălbatic, ancestral, cunoscut de la Dunăre până în Caucaz de acum mii și mii de ani, înainte ca speciile actuale de prun să apară. Oamenii neolici și, nu mă îndoiesc, primii Homo sapiens care au urcat spre Europa prin Balcani au consumat fructele acestea acre, la fel cum au făcut-o și cu corcodușul. În vremurile acelea străvechi, Marea Neagră nu era deloc o mare, ci un lac imens cu apă dulce, pe malurile căruia au înflorit primele civilizații europene și unde creșteau, cu siguranță, lăstărișuri bogate de porumbari.

Primii pruni domesticiți, de care știm din textele antice, au fost pomeniți întâi de greci, apoi de autorii romani, fiind vorba despre Prunus domesticus, hibrid obținut din încrucișarea porumbarului cu corcodușul. Pare greu de crezut astăzi când cultivările și selecțiile repetate cu grijă de-a lungul a două mii de ani de istorie consemnată ne oferă în prezent o varietate atât de mare de soiuri de pruni.

Deși acre de-ți fac gura pungă, cum se spune popular, fructele de porumbar devin potrivite pentru mâncat atunci când sunt culese toamna târziu, în special după primele nopți de îngheț. Acest efect poate fi reprodus și artificial cu fructele coapte – puse la înghețat și dezghețate, ele devin perfecte pentru murat sau conservat.

porumbar6

Cea mai timpurie dovadă arheologică a consumului de fructe de porumbar se datorează unui dramatic accident petrecut în Alpii austrieci acum 5300 de ani. Un vânător neolitic, numit de arheologii contemporani Ötzi datorită masivului unde a fost descoperit în 1991, consumase cu numai două ore înaintea morții sale aceste prune primitive. Știm acest lucru datorită analizelor științifice asupra conținutului stomacului său păstrat intact datorită congelării.

Fructele de porumbar sunt redescoperite de bucătăria occidentală și puteți găsi multe rețete pe internet dacă le căutați după termenii de limbă engleză sloes sau blackthorns. Sunt cât de poate de potrivite pentru gemuri, compoturi, marmelade, dulcețuri sau jeleuri. Gătite, fructele se pretează la orice fel de mâncare, de la garnituri la plăciteAsemeni prunelor de cultură, fructele de porumbar se pot consuma uscate (și folosite astfel în mâncare).

porumbar3

Din zeama fructelor, lăsată la fermentat, se obținea pe vremuri un soi de vin. Se mai făcea, de asemeni, o băutură foarte asemănătoare cu vișinata sau caisata. Fructele se lăsau în damigeană cu zahăr și alcool după gust. Acest tip de lichior se întâlnește astăzi în zone ca Navarra, în Spania (patxaran), Marea Britanie (sloe gin), Italia (bargnolino sau prunella). Sunt sigură că țuica românească făcută astăzi din prune are la rândul ei o strămoașă uitată care se făcea din porumbar – așa mi se pare natural.

porumbar5

Se pare că fructele erau un vechi remediu pentru ameliorarea problemelor digestive, însă atât florile cât și frunzele erau culese pentru obținerea unor infuzii folosite de medicina populară. Ele conţin magneziu, potasiu, acizi organici, flavonoizi și kemferol cu efect antioxidant, anticancerigen și antiinflamator.

Porumbarul avea și alte întrebuințări casnice:

  • Datorită țepilor erau tocmai potrivite pentru ridicarea unor garduri vii care să protejeze țarcurile cu animale.
  • Lemnul său rezistent și lucios era folosit în mod tradițional la confecționarea toiagelor, a bastoanelor sau bâtelor.
  • Zeama fructelor era un colorant natural și era folosită la vopsirea în albastru (pal) a țesăturilor de in.