Etichete

, , , , , ,

sanziene

Mitologia românească a perpetuat credințe străvechi panteiste, moștenite din religiile primitive ale primelor civilizații europene. Unul dintre aceste mituri este cel al ielelor, făpturi feminine supranaturale, irezistibile și cu puteri magice, similare nimfelor din mitologia greacă antică. Ielele au multe nume în funcție de regiune și de ceea ce le era tribuit: dânsele, drăgaice, vâlve (vâlva băii, vâlva pădurii), irodițe, rusalii, nagode, vântoase, domnițe, măiestre, frumoase, împărătesele-văzduhului, fetele-codrului, fetele-câmpului, șoimane, mușate, miluite, albe, dar între ele se remarcă sânzienele, zânele bune, binevoitoare cu oamenii, atâta vreme cât nu sunt supărate.

Studiile lui Vasila Pârvan și ale lui Mircea Eliade, din prima parte a secolului trecut, demonstrează că termenul este derivat din San(cta) Diana, zeița romană a pădurilor și a vânătorii, divinitate echivalentă cu greaca Artemis sau traca Bendis. Se sugerează că, în trecut, ele ar fi fost preotesele unei astfel de zeități feminine. Sânzienele erau considerate încă din vremea lui Dimitrie Cantemir, care a scris despre ele, divinități antropomorfe și reprezentări fitomorfe (personificarea florilor de sânziene), celebrate la solstițiul de vară, în noaptea de 23 spre 24 iunie, moment în care toate popoarele europene sărbătoresc mijlocul verii, ziua cea mai lungă din an, cu semnificații religioase deja cunoscute.

Zânele bune erau slăvite cu dansuri, în costume populare împodobite cu flori de sânziene, focuri uriașe în afara satelor ce țineau toată noaptea, scăldatul tinerilor pe întuneric și alegerea Drăgaicei, cea mai frumoasă fată din horă. Satele se întreceau în sărbătorit, căutând să-ți atragă binevoința sânzienelor. Legendele spuneau că zânele nemulțuminte pot aduce vijelii și grindină – amenințări serioase la ceea ce urmau să pună țăranii pe masă în acel an, căci, în acele vremuri vechi, agricultura depindea în cea mai mare măsură de starea vremii.

Mai multe plante erbacee ce înfloresc în perioada solstițiului de vară, în special din genul Galium, erau folosite în ceremoniile cu caracter precreștin pe care le-am amintit mai sus.

Sânziana galbenă (Galium verum) Galium-verum1 Drăgaică (Munt.), floarea-sfântului-Ioan, sâmziene, sâmziene-galbene (Banat). sânjuoane, sânzene, sânzenie, sânziene, sânzuiană (Trans.), sânzuiene (Trans.). (Galium verum). Plantă erbacee din fam. Rubiaceae, tulpina rigidă rotundă, cu 4 muchi; frunzele dispuse câte 8-12 în verticile, îngust-lineare ascuțite, mucronate, cu marginele răsucite, pe fața inferioară, acoperite cu peri scurți moi; florile galbine aurii, plăcut mirositoare cu lobii corolei obtuziusculi și foarte scurt apiculate; fructele mici, glabre și netede. Crește prin livezi, pășuni, margini de păduri și poieni. Iunie-Iulie.

Din florile acestei plante se fac buchete și cununi în ziua de 24 iunie, nașterea sfântului Ioan (Drăgaică, Sânziene), care se pun la ferestre, la poartă și chiar pe case, căci după credința poporului, aceste flori feresc pe om de toate relele, aducând în același timpnoroc la casa omului.

Dincolo de obiceiurile cu semnificație religioasă, sânziana galbenă a avut întrebuințări cât se poate de domestice: a fost folosită ca pigment natural pentru colorarea țesăturilor, ca plantă medicinală și ca plantă culinară:

  • Semințele prăjite și măcinate se folosesc pentru prepararea unei băuturi energizante calde, asemănătoare cafelei.
  • Vârfurile înflorite se pun la macerat pentru obținerea unei băuturi răcoritoare, la fel ca florile de soc, sau pentru aromatizarea unor spirtoase. Prin Danemarca există și astăzi o băutură numită bjæsk, preparată în acest fel.
  • Zeama obținută din zdrobirea plantei era folosită pe vremuri ca enzimă vegetală pentru coagularea laptelui, în procesul obținerii produselor lactate.

sanzienataGalium-verum2

Sânziana albă (Galim molugo) Galium-album Sânziene albe (Banat.), drăgaică, sâmziene, sânzănie (Galium mollugo). Plantă erbacee din fam. Rubiaceae, tulpina robustă, culcată sau ascendentă, rar erectă, patrunghiulară, glabră sau păroasă; frunzele dispuse mai adesea cate 8 în verticile, sunt lineare, lanceolate sau oboval-lanceolate, cu un vârf ascuțit (mucronate), pe margine cu asperități direcționate înainte; florile albe, dispuse în panicule terminale, cu ramurile întinse, multiflore, cele inferioare orizontal-patente, caliciul cu 4 diviziuni scurte, corola plan-rotacee, cu 4 diviziuni ascuțite, filiforme (cuspidate); fructul uscat, format din 2 carpele aderente, este glabru sau puțin sgrăbunțos.

Distingem 2 varietăți (după unii botanisti, specii): 1. elatum Thuill. cu tulpina adesea ridicându-se pe alte plante, frunzele oblong-lanceolate, obtuze, nelucitoare, pedicelul fructifer scurt și orizontal-patent. 2. erectum Huds. cu tulpina rigida, erectă, frunzele oblong-lineare sau lineare, ascuțite, adesea lucitoare pe fața superioară; pedicelul fructifer lung și erect.

Crește prin tufișuri, livezi, prin pășuni și margini de păduri. Mai-August.

Sânziana de grădină (Solidago canadensis) Solidago-canadensis Plantă erbacee din fam. Compositae, tulpina erectă, acoperită cu peri asprii; frunzele alterne, oblong-lanceolate, acuminate, trinerviate, fin-serat-dințate, uneori întregi, mai mult sau mai puțin pubescente pe fața inferioară, aspre pe cea superioară; florile galbene, dispuse în mici și numeroase capitule de un galben auriu, reunite în mari raceme compacte, unilaterale și aplecate în jos, capitulele cu 8-10 flori marginale, ligulate, femele, sunt scurte și cam de lungimea celor centrale hermafrodite; fructele mici achene aproape rotunjite.

Plantă originară din America (Canada), cultivată uneori ca ornamentală. Iulie-August.

  • Frunzele și semințele acestei plante sunt comestibile și erau consumate de către triburile amerindiene, în special în regiunea de origine a acestei specii, astăzi Canada.

Surse