Etichete

, , , , , , , , ,

macrisul-iepurelui3

MĂCRIȘORUL. Oxalis. Astăzi în lume există aproape 800 de specii de plante aparținând genului Oxalis, din familia Oxilidaceae. Ele pot fi întâlnite pe toate continentele, mai puțin în zonele polare. Sunt plante anuale, perene, de dimensiuni modeste, care dezvoltă frunze aproximativ egale între ele, asemănătoare trifoiului, dar considerabil mai mici. Toate speciile de măcrișor pot fi recunoscute facil, în primul rând datorită acestor frunze inconfundabile compuse din 3 frunzulițe cu formă de inimă, îndoite pe mijloc. Florile, cu 5 petale, înfloresc din primăvară până toamna. Pot fi galbene, albe, roz, purpurii, sau cu striații violacee. Diferitele culori ale florilor sunt și un indiciu bun pentru a identifica fiecare specie.

Cele care se întâlnesc la noi în țară sunt cunoscute ca măcrișor, măcriș-de-pădure, măcrișul-iepurelui, trifoi-măcriș, macrișul-caprei, macriș-păsăresc, măcrișor-trifoios, măcrișul-cucului, pita-cucului, trifoiu-acru. Deși numele este asemănător, măcrișorul (Oxalis) nu este aceeași plantă cu măcrișul (Rumex), despre care am scris într-un articol anterior.

Mai jos voi detalia 3 dintre cele mai răspândite specii de măcrișor din țara noastră:

oxalis-strictaOxalis stricta (flori galbene)

oxalis-strictaOxalis acetosella (flori albe cu striații violet)

oxalis-corniculataOxalis corniculata (flori galbene și frunze cu tenta roșiatică)

Toate sunt, de asemenea, native Eurasiei și Americii de Nord. Preferă solurile umede, alcaline, nisipoase și pot fi găsite în flora spontană din păduri, pe pajiști și în colțurile grădinilor. Cresc și în umbră, dar se dezvoltă mai bine la soare direct. O particularitate sunt frunzele și florile ce se deschid și se închid în funcție de intensitatea luminii.

Aceste plante sunt comestibile în totalitate și au fost consumate de-a lungul întregii istorii umane, pe toate continentele. Pe vremuri, țăranii care lucrau la câmp mestecau frunze de măcrișor pentru a-și potoli setea. Acidul oxalic din plantă are un gust acrișor plăcut, frunzele crude sunt zemoase și au o textură proaspătă, un pic crocantă.

Din acest motiv frunzele, dar și rădăcinile și florile, erau culese pentru salate sau erau folosite drept verdeață peste felurite preparate, sau ca acreală pentru ciorbe. Se mai foloseau pentru suc, pregătit după o rețetă asemănătoare socatei – se obținea o băutură energizantă acrișoară care se îndulcea cu miere după gust. Înainte se făcea și un fel de oțet din măcrișor, pentru aceasta frunzele erau zdrobite și stoarse de zeamă, iar lichidul pus într-un recipient. Frunzele zdrobite erau bune și pentru ameliorarea umflăturilor.

Substanța care îi conferă gustul plăcut acrișor este acidul oxalic, un compus care, consumat în cantități mare, are efecte negative. El poate fi găsit natural în multe plante spontane sau cultivate, cum ar fi spanacul, măcrișul sau știrul. Acidul oxalic precipită conglomerarea calciului în formă solidă, ceea ce duce la formarea pietrelor de rinichi. De aceea, aceste plante nu sunt recomandate persoanelor care suferă de probleme ale rinichilor sau acuză lipsă de calciu. Pe de altă parte, lumea științifică pare a fi de acord că persoanele cu rinichi sănătoși nu sunt expuse nici unui risc prin consumul sezonal al acestor plante.

Măcrișorul este recomandat de multe terapii naturiste pentru cantitățile mari de vitamina C.

macrisul-iepurelui1

Surse: