Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

calomfir3

CALOMFIR, Tanacetum balsamita și VETRICE, Tanacetum vulgare. Plante erbacee aromatice cu rădăcini persistente din care se dezvoltă în fiecare primăvară o nouă tulpină ramificată la vârf ce poate crește până la 1,50 m. Ambele specii aparțin familiei Asteraceae și au flori galben-intens care apar la sfârșitul verii – au dimensiunea și forma unor butoni, aproape fără deosebire între cele două tipuri. De fapt, diferența o fac frunzele: în cazul calomfirului, ele sunt ovale și alungite, cu marginea ușor zimțată, în timp ce vetricele are frunze divizate în 7 segmente care, la rândul lor, sunt formate din lobi micuți ce dau frunzelor aspect de frunze de ferigă în miniatură. De asemenea, frunzele de calomfir sunt mai intense și mai plăcute la gust decât cele de ventrice, de unde și numele de balsamita. Speciile de Tanacetum își au originile în Eurasia, dar în prezent sunt răspândite pe toate continentele cu climă temperată.

calomfir2CALOMFIR, Tanacetum balsamita.

calomfir1VETRICE, Tanacetum vulgare.

Atât calomfirul cât și vetricele au fost cunoscute și cultivate din cele mai vechi timpuri. De fapt, istoria lor este aproape identică și multe articole recente ajung să le suprapună, dacă nu să le confunde cu totul. Alte încurcături se fac cu numele botanice din clasificările mai vechi, Chrysanthemum balsamita sau C. vulgare, care astăzi au fost înlocuite de Tanacetum balsamita și, respectiv, T. vulgare.

Primele mențini ale acestor plante au apărut la începuturile Evului Mediu european. Una este o colecție de acte legislative, numită Capitulaire De Villis, scrise la finelensecolului al VIII-lea, în care sunt înșiruite 94 plante ce urmau să fie cultivate pe domeniile regale. 600 de ani mai târziu, o carte de bucate apărută pe la 1430 în provincia Lancashire din nord-vestul Angliei, Liber cure cocorum, conține o rețetă de omletă aromatizată cu frunze de calomfir. Despre vetrice știm că era cultivat încă din Grecia Antică, posibil chiar mai înainte de egipteni, pentru proprietățile sale curative. Apoi, după mai mult de un mileniu, în jurul anului 800, a fost pomenit printre plantele de grădină de la curtea lui Carol cel Mare. Și tot din acea perioadă există o semnalare în arhivele mănăstirii Saint Gall din Elveția. Mai târziu, apare o mențiune din partea lui John Gerard, un naturalist englez care publică în 1597 Herball, o istorie a plantelor, în care amintește vetricele ca fiind ‘pleasant in taste’.

Deși calomfirul și vetriceaua erau plante extrem de populare odată pe teritoriul românesc – la fel ca în restul spațiului european – tradiția utilizării lui s-a subțiat până la ignorare. Astăzi faima de altădată a acestor plante a rămas în numărul larg de români ce poartă Calomfir sau Caranfil ca nume de familie.

Indicațiile terapeutice din vechime recomandau aceste ierburi în cazul paraziților intestinali, problemelor digestive, febrei, ca metodă de ameliorare a reumatismului, sau ca tratament împotriva rubeolei. Dozaje concentrate de infuzii din frune erau folosite pentru inducerea avortului în cazul sarcinilor nedorite. Prin secolul al XV-lea, creștinii au început să servească în Postul Mare ceaiuri amare de ventrice și o budincă specială numită tansy, aromatizată cu vetrice. Scopul acestei practici era rememorarea spirituală a dietei din ierburi pe care israeliții fuseseră obligați să le consume în timpul fugii din Egipt, dar și comuniunea cu Hristos printr-un fel de transă indusă de substanțele active din plante. O altă poveste spune că frunzele erau folosite ca semne de carte în Biblii, fiind un fel de energizante olfactive care îi țineau pe credincioși atenți în timpul slujbelor prelungi.

Calomfirul și vetriceaua sunt extrem de adaptabile, versatile din punct de vedere climatic și foarte rezistente la atacurile insectelor și paraziților. Cresc în orice tip de sol și preferă locurile însorite, fiind întâlnite în toată țara sub aspectul unor tufişuri de formă rotundă, pline de flori pe parcursul întregii veri. Din această cauză au fost cultivate și ca plante ornamentale în numeroase grădini, mai ales la țară.

În prezent, folosirea internă a părților de calomfir sau vetrice este destul de limitată, datorită uleiurilor volatile conținute (tuionă, camfor și mirtenol), extrem de excitante pentru sistemul nervos. În cantități exagerate aceste substanțe pot cauza halucinații, convulsii, spasme sau chiar moartea. Dar în trecut, calomfirul și vetriceaua erau nelipsite din farmacologia populară. Din timpuri imemoriale au fost folosite ca remedii extrem de eficace împotriva paraziților interni. Există mențiuni că până și astăzi mamele de la țară dau copiilor 2-3 flori amestecate în miez de pâine contra viermilor intestinali. Legături din aceste plante erau agățate în case pentru a ține la distanță țânțarii și puricii, iar mănunchiuri cu flori și frunze erau folosite pentru frecarea animalelor împotriva scabiei. Frunzele se foloseau și la marinarea cărnurilor, pentru conservarea lor pe o perioadă mai lungă – motivul are de-a face cu aroma intensă conferită, dar și faptul că planta ținea muștele la distanță de carne.

Frunzele ambelor specii au fost utilizate în mod tradițional și în bucătărie. Se culegeau de tinere, înainte ca planta să înflorească și se foloseau proaspete pentru aromatizarea sosurilor, la omlete și papare, la carnea de vânat, sau se puneau la umpluturi – un exemplu este astăzi o rețetă autentică din Lombardia, înregistrată ca produs alimentar tradițional recunoscut de Uniunea Europeană și cunoscută ca Tortello Amaro di Castel Goffredo. De asemenea, în 2012, chef Simon Hulstone a câștigat o competiție a bucătarilor britanici cu o rețetă senzațională de budincă din trandafiri, migdale și frunze de vetrice.

calomfir4

Alte utilizări populare erau folosirea frunzelor pentru aromatizarea băuturilor răcoritoare, a berii și chiar a supelor și salatelor de fructe. Se spune că gustul aduce cu cel de mentă – de unde un alt nume sub care calomfirul mai este cunoscut, izma-Maicii-Preciste.

Frunzele pot fi păstrate prin congelare și folosite ulterior.

Surse: