Etichete

, , , , , , , , , , , , , ,

stevie1

Poporul nostru a folosit mai multe feluri de ștevie, pe lângă cea de grădină, cea pe care o găsim astăzi prin piețe, majoritatea fiind plante sălbatice pe care, în special femeile, le culegeau primăvara de pe câmpuri, lunci și pajiști și pe care știau să le folosească în mâncăruri, dar și ca plante de leac, atunci când nevoia o cerea.

Cum le recunoaștem?

Ștevia de grădină (Rumex patientia). Planta erbacee din fam. Polygonaceae, tulpină robustă, erectă, sulcată, cu ramuri ascendente, frunzele inferioare oval-lanceolate, plane, acuminate, cele mai de sus lanceolate, cu pețiolii canaliculați; florile verzui, dispuse în verticile apropiate, formând raceme nefoliate; laciniile interioare ale perigonului fructifer subrotund – cordiforme, obtuse, de tot intregi ori abia denticulate, numai una califeră (cu un granul). Originara din Austria inferioară, cultivată ca plantă culinară. Iulie—August. Planta are proprietăți adstringente și depurative; frunzele comestibile. (Zacharia Panțu, Plantele cunoscute de poporul român, 1916)

stevie2stevie

Dragaveiul (Rumex crispus). Planta erbacee din fam. Polygonaceae, tulpină erectă sulcată, paniculat-ramiflcată în partea superioară; frunzele pețiolate lanceolate, ascuțite pe margine undulat-încrețite; florile verzui, hermafrodite sau poligame, dispuse în verticile multiflore, apropiate, formând raceme compacte nefoliate, periantul cu 6 lacinii, 3 externe, 3 interne, stamine 6, stile 3 cu stigmate multifide, laciniile interioare ale periantului fructifer subrotunde, aproape cordiforme, de tot întregi sau spre bază denticulate, numai cu un granul (calus) sau și toate califere; fructul trigonal. Crește prin fânețe umede, pe lângă drumuri, garduri și pâraie. Iulie—August. Frunzele tinere fierte, le mănâncă poporul primăvara. Cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru bubele. (Zacharia Panțu, Plantele cunoscute de poporul român, 1916)

Alte ștevii sălbatice:

  • ștevia de baltă (Rumex palustris) crește prin locuri mlăștinoase, pe marginea lacurilor și a râurilor.
  • steghia (Rumex alpinus) crește prin pășunile de pe lângă stănele de oi în regiunea montană și subalpină.
  • măcrișul calului (Rumex conglomeratus) crește prin fânețe mlăștinoase, prin locuri umede, pe malul apelor.
  • ștevia de unt (Rumex obtusifolius).

Etimologie

Dicționarele românești ne spun că termenul ştevie are origini slave, iar cuvântul este întradevăr găsit într-o formă similară în bosniacă (Štavelj), în rest, cu toate căutările mele pe internet, nu am reușit să găsesc nici unul din ceilalți termeni slavi pomeniți în dicționare.

Uz alimentar

Ştevia este o plantă specifică bucătăriei est europene, consumată mai ales primăvara, când frunzele sunt tinere și acidul oxalic*, conținut de planta matură, se găsește în cantități mai mici. Frunzele pot fi conservate prin uscare, congelare, sau puse la borcan cu sare și adaugate ulterior la diferite mâncăruri.

În bucătăria românească ștevia este consumată mai ales în ciorbe, în plăcinte, omlete, ca foi pentru sarmale sau înăbușită asemeni spanacului. Se găsește în piețe la țărani și mai recent chiar și în supermarketuri. Data viitoare când întâlniți ștevie, nu o ocoliți!

*Despre proprietățile negative ale acidului oxalic am scris la măcriș.

stevie4stevie3

Alte utilizări populare

Șteviile, fie ele cultivate sau sălbatice (mai ales acestea) au fost folosite pentru calmarea usturimii provocate de contactul cu urzicile. În mod uimitor, aşa cum le potriveşte natura – urzicile şi şteviile sălbatice cresc aproape unele de altele. În caz de urzicare, se iau frunze de ştevie, se zdrobesc şi cu fibrele suculente astfel obţinute se tamponează zona afectată. Efectul de ameliorare ar trebui resimţit aproape imediat. Din rădăcină, pisată-uscată sau zdrobită-crudă și amestecată cu untură sau alte grăsimi se obținea o alifie cu care se tratau unele boli de piele.

Și tot din rădăcinile de ștevie se obțineau vopseluri naturale pentru fibre (galben, verde, indigo) – de aici și verbul a înștevia, utilizat în unele regiuni cu înțelesul de a vopsi în culorile de mai sus.

În final, atenție!

Ștevia noastră nu este unul și același lucru cu stevia, faimosul îndulcitor natural. Stevia, îndulcitor foarte la modă în ultimii ani, s-a impus și la noi ca o alternativă la zahăr și, mai ales, la zaharina bănuită între timp de efecte cancerigene.

Deși confuzia este frecventă și apare inclusiv pe unele ambalaje traduse din limba engleză, stevia (cu ”s”) NU este una și aceeași plantă cu ștevia noastră (cu ”ș”), cea pe care o știu toate mămăițele de la țară.

În câteva rânduri, pe această pagină, am fost întrebată de către cei care și-au cumpărat ștevie de la piață cum fac să-și îndulcească, cu ea, gemurile. Ei bine, nu puteți.

Stevia dulce, este o plantă originară din America de sud, unde a fost cunoscută și folosită mii de ani de triburile din zona Braziliei și Paraguayului. Ea a devenit cunoscută europenilor abia în secolul 20, după ce un botanist elvețian pe nume Bertoni, a descris-o în 1899, iar primele studii asupra compoziției sale s-au întreprins prin anii ’30. Au trebuit să treacă niște decenii, iar zaharina să își piardă din popularitate, ca extractul din frunzele de Stevia rebaudiana să devină faimos, începând cu anii ’80.

stevia