Etichete

, ,

loboda2

LÓBODĂ. Atriplex hortensis. Plantă anuală din familia Amarathaceae, puternică și nepretențioasă, rudă cu știrul (Amaranthus retroflexus), tipică gastronomiei est-europene. Aria sa de răspândire se întinde din marginile vestice ale Europei, până în stepele de vest ale Asiei, unde crește nestingherită în flora spontană. În prezent, planta se regăsește și pe alte continente, unde a fost dusă de colonizarea europeană. Totuși, în ciuda vastei sale răspândiri, obiceiul de-a comercializa și consuma lobodă, este destul de firav în afara estului Europei și Balcani. Loboda de grădină este urmașa unui tip de lobodă sălbatică (Atriplex patula), care, prin cultivări repetate și selectarea celor mai bune exemplare, a dus la obținerea varietăților horticole de astăzi: loboda roșie – Atriplex hortensis var. rubra (sau purpurea) și loboda verde – Atriplex hortensis var. viridis.

Cum o recunoaștem?

Loboda poate atinge înălțimi considerabile, la maturitate, variind între 60 și peste 1,5 m, în funcție de tipul și calitatea solului. Tulpina poate crește simplă sau ramificată. Frunzele au forme variate, mai ales la diferite momente din procesul de creștere al plantei. Când loboda este foarte tânără, frunzele sunt înguste și alungite, apoi devin tot mai roundunjite, cu o formă triunghiulară, care se ascute pe măsură ce planta devine adultă. Aceste frunze au un gust ușor sărat și plăcut acrișor (varietățile roșii îmi par mai acrișoare, pe când cele verzi mai sărate) și o textură fină. Ele sunt acoperită cu perișori atât de fini încât nu sunt văzuți cu ochiul liber, însă creează un aspect catifelat, aproape argintiu pe frunzele ude. Florile, care nu arată deloc a flori obișnuite, cresc la vârful tulpinii și sunt roșii sau verzi în funcție de culoarea plantei. Ele par mai degrabă manunchiuri de capsule aplatizate, ce conțin semințele negre și micuțe.

Planta rezistă bine la secetă, crește atât în umbră, cât și în soare, iar insectele o atacă rar, deși, ocazional, veți întâlni mici găurele în frunze, pe care nu e nevoie să le înlăturați. Loboda nu se lasă afectată nici de temperaturi scăzute, ceea ce o pretează la semănat și primăvara devreme și toamna târziu. Afară de grădini și culturile controlate, ea crește spontan pe câmpuri, terenuri virane și abandonate și pe marginile drumurilor, datorită semințelor ușoare purtate de vânt în toate direcțiile.

loboda4

Etimologie

Cuvântul lobodă vine din slavonă și este comun mai multor țări din Balcani și estul Europei. 

Uz culinar

Ea este una dintre cele mai vechi plante consumate de Homo sapiens, încă din preistorie. Cercetările arheologice din nordul Europei (cultura Ertebølle, circa 5300 îen – 3950 îen) au atestat folosirea lobodei sălbatice încă în Paleolitic. Frunzele, după cum spuneam, au un gust ușor sărat și plăcut acrișor. Se folosesc imediat ce au fost culese, sau cumpărate. Dar se pot congela fără probleme, în recipiente închise ermetic, căci își păstrează atît proprietățile, cât și gustul. Pe vremuri, loboda era conservată pentru iarnă în borcane, care se țineau în cămarile reci: frunzele erau așezate în straturi despărțite de un strat de sare grunjoasă.

Specifică și binecunoscută spațiului românesc rural, loboda este consumată cel mai  adesea în ciorbe, borșuri sau plăcinte. Dar, în stare proaspătă, ea conține de două ori mai multă vitamina C decât lămâia. Acest aport de vitamine este redus prin fierbere. De aceea loboda este mult mai benefică în salate sau garnituri negătite. Pe lângă o listă consistentă de vitamine și minerale, loboda este detoxifiantă și antioxidantă.

supa-crema-de-lobodaSupă cremă de lobodă cu zdrențe de ouă, smântână lichidă și ulei de rapiță, servită cu crutoane fierbinți din pâine de casă și parmezan ras.

loboda5Borș de lobodă cu turnăței.

loboda1Salată cu lobodă, cu spanac și su

Surse foto